Bucuria ta calmă, bucuria care nu e circumstanţială, va fi pentru el o mărturie, un semn a ceva ce-i scapă.

Există o chemare ascunsă în tine care te îndeamnă continuu să ceri, să mulţumeşti şi să lauzi pe Creatorul tău, eul din tine care se vrea la Tatăl şi la mama lui.

Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul și Care a făcut tot ce există, sigur că creația Lui va trebui să stea la dispoziția Lui, smerită.

Să te lași în mâna Domnului, ca lutul în mâna olarului. Să cerem ajutor de la Domnul și să ne lăsăm în mâna Lui.

Trebuie să refacem această legătură prin dragoste, stăruinţă şi rugăciune. Să avem dragoste pentru Dumnezeu şi dragoste pentru aproapele, pentru că nu poate să spună cineva că-L iubeşte pe Dumnezeu pe Care nu-L vede, iar pe aproapele, pe care-l vede, nu-l iubeşte.

Dumnezeu nu ascultă pe cineva care zice numai: „Doamne, am greşit, iartă-mă!”, căci pocăinţa înseamnă înfrânare şi smerenie. Deci Dumnezeu ne cunoaşte inima, şi dacă este înfrântă şi smerită se îndură de dânsa.

După rugăciune, ține relația cu omul. Aruncă-i un zâmbet, ca să vadă că nu îi eşti duşman. Nu un rânjet. Aruncă-i un zâmbet, dacă te provoacă.

Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziţie, o hotărâre şi o decizie de mare căinţă şi pocăinţă.

Greşeala alunga îndrăzneala cea către Dumnezeu, dar pocăinţă o aduce înapoi. Harul nu ne lasă fără de nădejde, ci continuu îndeamnă pe cel căzut la pocăinţă. În timp ce gândurile care vin de la diavol îi dau omului deznădejde, ca piatra care cade peste frunzele fragede ale plantelor abia răsărite.

Nimeni să nu renunțe la această bună sârguință a rugăciunii monologice, oriunde și oricum s-ar afla, indiferent de vârstă sau de neam și să fie sigur că mult are să se folosească de aici. Înșelarea cea mai de pe urmă este să socotească cineva că această rugăciune este exclusiv datoria monahilor și nu datoria de obște a oricărui creștin.