Sfinţenia adevărată înseamnă o stare de curăţie de toate patimile sufleteşti şi trupeşti, mai ales de mândrie şi slavă deşartă.

Când începe cineva să se roage, atunci toate preocupările lui personale, familiale şi profesionale îi apar şi-l răspândesc.

Dacă o strici cu duhovnicul tău, atunci se taie drumul către Dumnezeu.

Când există ascultare, chiar dacă ea cuprinde lucruri potrivnice Legii lui Dumnezeu, nu se prezintă primejdia vreunui rău.

Măsura desăvârșirii noastre duhovnicești o putem deduce din felul în care ne raportăm la oamenii care încă mai săvârșesc cele mai cumplite păcate.

În ceea ce ne privește, Dumnezeu ia în seamă starea generală a lumii. Aceasta este o mângâiere pentru noi, nu pentru a slăbi încordarea noastră, ci ca să ne ajute să ne ținem pe cale.

Creștinii știu că Hristos a lucrat răscumpărarea lumii, prin Sângele Său și prin moartea Sa. Creștinul are o viziune limpede a păcatului, pentru că simțirea sa lăuntrică nu este încețoșată de poftele patimilor, nici de trândăvirea conștiinței.

Toţi caută odihna şi bucuria, dar puţini ştiu unde să găsească această bucurie şi această odihnă şi ce anume trebuie pentru a ajunge la ele.

„Doamne, Tu eşti bun, Tu ne-ai făcut, ne hrăneşti şi îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ.”

„Trec în zbor peste depărtări întinse: văi şi munţi, mări şi râuri, câmpii şi păduri; văd mulţime de dobitoace şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum trăiesc oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afara ogrăzii în care trăieşte şi nu vede decât câţiva oameni şi câteva dobitoace. Voi zbura la el şi-i voi povesti despre viaţa lumii.”