Viaţa noastră – viaţa tuturor oamenilor – este amar, întristare şi pătimire, şi toate aceste amaruri, întristări şi pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale, alcătuiesc crucea noastră.

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.”

Dumnezeu va rândui cumva, va fi o trezire spirituală, va fi o întoarcere la credinţă.

De unde să ştim noi că este sfârşitul lumii dacă Dumnezeu nu ne dă semnul absolut al sfârşitului?

Nu a ierta este greu, ci a obţine iertarea. Şi nu printr-o frază stearpă şi erodată de uzura convenţională, ci printr-o adâncă implicare a sufletului.

Trebuie să acceptăm toate situaţiile cu care ne confruntăm şi să nu mai dăm mereu vina pe ceilalţi. Să ne mărturisim înfrângerea şi să fim atenţi la felul în care ne exprimăm.

În absenţa unui generozităţii sufleteşti, rămân a se înstăpâni răzbunarea şi revanşa, astfel încât astăzi peste tot bântuie războaie şi tulburări în sânul aceluiaşi popor. În acest tip de război, cu totul special, omorându-i pe alţii, te ucizi pe tine însuţi, şi rănindu-i pe ceilalţi, îţi aduci vătămare şi ţie.

„Fii mereu cu băgare de seamă la propriile-ţi greşeli, nu judeca pe nimeni, stru­neşte-ţi limba şi nu răspunde răului cu rău – aceasta este adevărata smerenie!”

O altă caracteristică a nepătimirii e dragostea, care marchează diferenţa dintre nepătimirea adevărată şi cea falsă. Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun şi fără patimă, iubeşte pe toţi la fel, ca făpturi ale Sale, dar pe cel virtuos îl slăveşte, ca pe unul ce şi-a însuşit cunoştinţa şi prin aplecarea voii, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru bunătatea Sa şi îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot aşa şi cel bun, fără patimă în aplecarea voii sale, iubeşte pe toţi oamenii la fel.

Aceste trei categorii corespund celor începători, celor aflaţi la mijloc şi celor desăvârşiţi în viaţa duhovnicească.