Cei care lucrează cele duhovniceşti au mai puţine patimi, iar cei care slujesc diavolului sunt pătimaşi. 

Ca să avem întotdeauna pace în suflet trebuie să ne lăsăm total în grija Domnului, pentre ca El să trăiască în noi şi noi în El. 

În timpul slujbei, harul lui Dumnezeu acţionează, dar sufletul pătat nu-l poate primi şi atunci omului i se face rău. 

De la recunoaşterea păcatului, făcută înaintea duhovnicului, atârnă şi începe îndreptarea. Aceasta e mărturisirea după voia lui Dumnezeu.

Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul l-a aruncat din ceruri.

Când nu ne cunoaştem vinovăţiile, ne înşelăm după părerea noastră cu „dreptatea” pe care n-o avem şi, necunoscându-ne, nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu.

Bătrânețile sunt cinstite nu cele de mulți ani, ci chiar dacă cineva ar avea puțini ani și ar fi în floarea vârstei și ar avea fapte bineplăcute lui Dumnezeu, tinerețea acestuia se socotește bătrânețe cinstită.

Desfrânarea nepocăită și nespovedită este despărțire de Dumnezeu și agonisitoare a judecății, fiindcă „pe desfrânați și pe adulteri îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13, 4). Este depărtarea de viață, moartea sufletului și începutul tristeții celei fără de sfârșit. 

Oare nu este vrednic de râs și de mare rușine când în zilele de război femeile fac fapte eroice și excelează în lupte, tăind rândurile dușmanilor și capetele celor de alt neam și aduc prăzi Împăratului, iar bărbații cad, și ei, care erau și mai mult datori să exceleze în război, sunt nimiciți cu ușurință, neîmpotrivindu-se deloc dușmanilor?

Dumnezeu nu face nicio deosebire între monahi și mireni și, în calendarul nostru, sunt mai mulți sfinți mireni decât călugări, mult mai mulți.