Pe lângă latura sa practică, afişul exprima un mare adevăr: nu numai bătrânii, bolnavii şi suferinzii, ci toţi, dar absolut toţi, avem nevoie de dragoste. Aşa cum nu putem trăi fără aer, fără lumina şi căldura soarelui, tot aşa nu este cu putinţă fără dragoste, traiul omului pe pământ. Toţi avem nevoie de dragoste. 

Faptul acesta nu are nevoie să fie demonstrat, îl trăieşte fiecare om în viaţa sa proprie. „Puterea de a iubi este sădită de la început în sufletul omenesc” (N. Cabasila: „Viaţa în Hristos”, pag. 64). Face parte din însăşi alcătuirea fiinţei noastre, este pecetea chipului lui Dumnezeu „Care este iubire” (I Ioan 4, 8).

În Vechiul Testament, iubirea se află în fruntea Decalogului, dar adevărata ei icoană ne-a arătat-o Mân­tuitorul Hristos, când s-a întrupat din dragoste pentru noi şi ni s-a descoperit ca Iubire întrupată. Atunci, El a iubit pe oameni cum nimeni nu i-a iubit sau îi va iubi vreodată; le-a tămăduit bolile, le-a iertat păcatele şi s-a împovărat cu păcatele tuturor, primind să moară pentru noi cu moarte înjositoare, pentru a ne deschide tuturor calea iubirii şi a învierii. Apoi ne-a lăsat cel mai sfânt Testament, pecetluit cu sfântul şi dumnezeiescul Său Sânge: „Porunca cea nouă a iubirii”.

La Cina cea de Taină, în ultimele clipe pe care le mai trăia cu ucenicii, Mântuitorul le încredinţează acest Testament al Iubirii: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu pe voi. Acesta va fi semnul după care lumea vă va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei” (Ioan 13, 33-34). Şi ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns această aşa de limpede poruncă, Mântuitorul o repetă iarăşi peste puţin „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 22); pentru ca îndată să o repete şi mai hotărât: „Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiţi unul pe altul" (Ioan 16,17). Cu nici o altă poruncă evanghelică n-a făcut Mân­tuitorul aşa.

(Ieromonahul Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 80-81)