Făcând comparaţii, se pot găsi diferite elemente de adevăr şi în celelalte religii, elemente care, de multe ori, sunt foarte profunde, dar ele nu deschid Cerurile.

Suferinţa poate naşte ceva sincer, în timp ce viaţa noastră blândă poate să genereze foarte uşor falsitate.

O să fim foarte surprinşi în lumea de dincolo, când o să constatăm, de exemplu, că nu era nevoie de curent electric; că Dumnezeu avea pentru noi altceva, ceva ce noi încă n-am descoperit.

Noul Testament afirmă veşnicia iadului, veşnicia Raiului; Dumnezeu nu poate fi comparat cu părinţii care pedepsesc, pentru că Dumnezeu nu pedepseşte, iar veşnicia iadului o stabileşte conştiinţa omului.

Biserica, asemenea familiei, funcţionează ca un corp, exact ca un corp uman. Adică există o preocupare a mâinii pentru picior, a piciorului pentru creier şi aşa mai departe, şi nu se ceartă organele între ele. Fiecare are rolul lui, iar când un organ suferă, tot trupul suferă.

Cine nu are păcate mai mici sau mai mari, cine este eliberat de neputinţele omeneşti şi de năvălirea vrăjmaşului atunci când se tulbură conştiinţa? Furtunile trec şi omul iarăşi se încălzeşte la căldura iubirii dumnezeieşti. 

Moaştele Sfântului Gheorghe Pelerinul sunt aşezate într-o frumoasă raclă din argint.

„Învaţă-mă, Doamne, să iubesc! Această stare de ură îmi face rău. Învaţă-mă să iubesc!”. Şi atunci Dumnezeu o să te înveţe în fiecare dimineaţă şi tu să zici: „Ce aş face eu, dacă i-aş iubi pe oameni?”. Şi vezi ce gând îţi vine.

Doar vedeţi că ni se întâmplă deseori acelaşi fel de ne­caz. Spunem: „Parcă-i un făcut!”. E chiar „un făcut!”. Este un fel al meu de a face lucruri care provoacă o anumită situaţie. Asta trebuie să descopăr. Asta trebuie să învăţ.

„Maică, iubesc culorile, îmi place îmbrăcămintea de bun-gust, elegantă chiar, aş putea spune, dar observ în jurul meu, în biserică, femei în haine cernite şi mă simt stânjenită, însă în haine ca ale lor nu m-aş simţi eu însămi. Ce trebuie să fac?”