Ce înţelegem, de fapt, prin pocăinţă? Cuvântul ne sugerează, în general, regretul de a fi păcătuit, sentimentul de vinovăţie, senzaţia de durere şi dezgust pentru rănile pe care le-am făcut semenilor şi nouă înşine. Această viziune nu este însă completă. Durerea şi dezgustul formează un element esenţial al pocăinţei, dar nu-i redau întregul conţinut şi nici măcar dimensiunea cea mai importantă. Ca să ne apropiem de sensul profund al pocăinţei este necesară o revenire la termenul grec: metanoia. Literal, înnoirea minţii: adică nu numai regretarea trecutului, ci transformarea totală a  perspectivei, înnoirea manierei de a ne raporta la Dumnezeu, la alţii şi la noi înşine. „O lucrare de mare inteligenţă” cum spune Păstorul lui Herma (secolul al II-lea) şi nu neapărat o criză afectivă. Pocăinţa nu este un acces de remuşcări şi autocompătimire, ci o convertire, o recentrare a întregii noastre vieţi pe Sfânta Treime.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 48)