Este bine să reţinem trei lucruri în legătură cu locul morţii în viaţa noastră şi atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de ea. Mai întâi, moartea este mai aproape decât ne imaginăm noi. Apoi, ea este profund nenaturală, potrivnică planului dumnezeiesc dar, în acelaşi timp, şi un dar al lui Dumnezeu. Şi, în sfârşit, este o despărţire care nu este despărţire.

Moartea nu este doar un eveniment îndepărtat, plasat undeva la capătul vieţii ca o concluzie a vieţii pământeşti, ci o realitate foarte prezentă şi permanentă în jurul nostru şi în noi. „Mor în fiecare zi!”, spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 15, 31): „Vremea morţii e în fiecare clipă”, întăreşte T. S. Eliot. Tot ceea ce trăieşte este o formă de moarte: tot timpul murim. Dar, în această experienţă cotidiană a morţii, fiecare moarte este urmată de o nouă naştere; orice moarte este, în acelaşi timp, o formă de viaţă. Viaţa şi moartea nu sunt contrarii, nu se exclud reciproc, ci se întrepătrund. Orice existenţă umană este o îmbinare de moarte şi înviere, „ca fiind pe pragul morţii deşi, iată că trăim” (II Corinteni 6, 9). Pelerinajul nostru pe pământ este un Paşte permanent, o continuă traversare a morţii spre o nouă viaţă. Între naşterea dintâi şi ultima moarte, firul întregii noastre existenţe este alcătuită dintr-o serie de „mici” morţi şi naşteri.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 21)