Miliarde de suflete care au credință și nădejde în Maica Domnului vor trece ușor vămile văzduhului și din moarte la viață, pentru că au cinstit-o pe Maica Domnului.

Să avem mereu loc pentru Hristos, să avem ieslea pregătită și așezare bună în gânduri, ca să-L primim pe Domnul Hristos în sufletele noastre.

Și pentru cel mai sărac, în cea mai săracă țară, în cel mai sărac loc, tot s-au găsit două cârpe. Pentru Hristos, nu. Dar cu toate acestea, El era fericit.

Un gângurit de bebeluș umple lumea și gânguritul se va face Evanghelie.

E o taină a creației dumnezeiești, ca un „astăzi” fără de sfârșit, cunoscând, simțind cum cântă poporul nostru: „Pe Fiul Cel din vecie/ Mi L-a trimis Dumnezeu Mie,/ Să se nască și să crească,/ Să ne mântuiască”.

Dumnezeu coboară la noi, pentru ca noi să ne înălțăm. Cum? Prin iubirea și smerenia peșterii Betleemului. Iisus Hristos Însuși ne spune: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6). 

Ascultăm inspiratul Imn al sărbătorii cu aceeași emoție genuină, sfântă: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște și pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu steaua călătoresc, că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.

Dacă vicleanul vrăjmaș îți aduce slavă deșar­tă, egoism, îngâmfare, aruncă-ți ochii la popoarele vechi și vei zice: „Care îngâmfați au sporit vreodată?”.

În jurul lor a văzut servind niște tineri frumoși în haine strălucite, fiind la număr tot cât erau și casnicii. Acea familie părea a fi foarte săracă. De aceea cuviosul a zis mirat: „Ce este aceasta? Cei ce stau la masă sunt foarte săraci, iar cei ce-i servesc sunt plini de strălucire?”.

Pe toți oamenii să-i vezi cu aceiași ochi, cu aceeași dispoziție, cu același gând, cu inimă simplă. Pe toți să-i ai ca pe Hristos. Nu-ți pleca urechea la omul care osândește pe alții, nu te bucura și nu încuviința cele ce zice, ci tine-ți gura închisă și fii, adică, zăbavnic la vorbă și grabnic la rugăciune.