Scris este că Dumnezeu ne va ierta toate păcatele noastre, dar un singur lucru nu ne va ierta: nedorința de a ne pocăi și nerecunoașterea păcatelor noastre. De aceea, cel mai important lucru pentru mântuire este pocăința.

Împreună-lucrarea de întoarcere a omului către Dumnezeu și a lui Dumnezeu către om naște o legătură personală, o părtășie între ei. Pentru om, această legătură este adâncă și dătătoare de viață.

Domnul ne cere să-I dăruim toată inima noastră, pentru că dorește să-i împărtășească viața Lui. Dacă o păzim de tot lucrul străin, atunci ea va fi în întregime a Domnului, iar El va veni și Se va sălășlui într‑însa.

Atât de strâns se unește omul cu Dumnezeu în rugăciune, încât el oglindește desăvârșirea dumnezeiască în existența sa trupească și o reflectă în felul în care urmează vieții Domnului.

Trebuie să ascultăm de cei ce cunosc ostenelile virtuții lucrătoare și așa să purcedem la faptă.

Moleșindu-se trupul, se moleșește împreună cu el și sufletul.

Dacă voim deci să aflăm și să cunoaștem adevărul fără amăgire, să căutăm să avem numai lucrarea din inimă cu totul fără chip și fără formă și să nu oglindim în noi, prin nălucire, nicio formă și niciun chip socotite ale sfinților, nici să privim lumini.

Iată cum privește un om care este la un nivel moral, spiritual, sănătos, întreg.

Privesc uimit în adâncul eternității, în adâncul vieții veșnice care-mi stă în față. Acest adânc m-ar înfiora, m-ar înspăimânta, dacă nu aș cunoaște că Dumnezeu este Stăpânul, că Iisus Hristos este Domn peste Cer și pământ, peste timp și eternitate.

Cu falsurile repede se satură omul. Un colț de natură, un crâmpei de cer, un amurg sau niște zori vor înălța, vor face să tresară veac de veac inima omenească.