„Doamne, ce este această nedreptate? Oare nu era fecior tânărul? Oare nu toată ziua și noaptea slujea și dădea slavă? Oare nu în toate zilele lui a postit și a pătimit rele?”

Ispita care vine de la Dumnezeu pentru folosul omului niciodată nu taie nădejdea cea bună din suflet, precum era ispita lui Iov.

Spovedania și dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică, dar ceva esențial este omis, ceva fără de care nici spovedania și nici dezlegarea de păcate nu au nicio semnificație sau putere reală.

Este pur și simplu incredibil cât de aglomerată este mintea noastră cu tot felul de griji și interese, frământări și sentimente, și cât de puțin controlăm această aglomerare.

Putem noi oare să redescoperim postul, să-l transformăm din nou într-o putere duhovnicească în realitatea zilnică a existenței noastre?

Viețile Sfinților ne arată că acești oameni s-au născut cu o inimă atât de curată și cu o minte atât de nepătimașă, încât ei erau conduși de Duhul Sfânt așa cum e condusă o corabie cu pânze de un vânt pricinic.

După convertire păcătosul nu renunță la preocupările sale de dinainte și la vechiul său mod de viață, atunci acestea îl readuc cu ușurință la cele vechi. Trebuie reclădit totul și noile rânduieli trebuie introduse pretutindeni.

Cine nu este păcătos? Suntem plini de păcate, de greșeli, unele mai vădite, altele mai puțin vădite, încât poate nu ni le cunoaștem nici noi; uneori mai ascunse, alteori mai puțin ascunse.

Niciodată poporul ortodox nu a trăit fără monahism, care întotdeauna a constituit armata și oastea Bisericii. Fără monahism nu vom avea lumină, nu vom avea o lanternă care să ne lumineze calea. Vom pierde din vedere Împărăția Cerurilor și vom rămâne cu neliniștea, cu luptele, cu războaiele, cu lipsurile, cu păcatul, cu necredința și cu idolii.

Pentru a dobândi adevărata iubire, arunci, dai afară „eul” tău. Negi „eul” tău ca prin această negare să dobândești, să simți și să trăiești omul adevărat. Te eliberezi astfel și te echilibrezi.