Bine este atunci când ai, să dai din prisosul tău, dar este și mai bine când dai din sărăcia ta, precum acea văduvă.

Ține de noi să ne lăsăm stârniți de aceste „gânduri” spre patimi sau nu.

Ispitirilor le revine, așadar, în fond un rol extrem de pozitiv. Nu numai pentru că ne impulsionează să căutăm ajutor la Dumnezeu, iar aceasta e un lucru pozitiv, ci și pentru că ne dau lămuriri despre noi înșine.

În loc să ne facem griji de viitor, aflat exclusiv în mâna lui Dumnezeu, mult mai bine ar fi să ne facem griji de prezent, mai exact de păcatele proprii care apasă tocmai acest viitor deschis încă.

Dacă omul sfințește lucrurile lumii, atunci se sfințesc; dacă le întinează omul, se întinează. Uite, de exemplu, apa: dacă sfințim apa noi, oamenii, cu binecuvântarea lui Dumnezeu devine aghiasmă. Dacă o lăsăm însă precum este, se va strica, va face viermi, iar dacă, mai mult, o vom folosi să înecăm pe cineva, atunci am întinat-o deplin, am făcut-o apă „păcătoasă”, instrument al răului, instrument al iadului.

Eu ţi-am spus să ceri doar mântuirea sufletului, adică să devii moştenitor al Împărăţiei Cerurilor! Lasă-le pe toate celelalte în seama judecăţii lui Dumnezeu! Îţi amintesc iar vorbele Domnului: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”! Nu-ţi este de ajuns?

Sfinții, ca și Hristos, descoperă lucrările viclene ale oamenilor lumești și strigă celorlalți: „Fiți atenți, luați aminte, aici este o nelegiuire și o minciună. Luați aminte, aici este o calomnie și un păcat. Luați aminte, aici este câmpul minat al diavolului”.

A fost întrebat odată Sfântul Isaac, după ce semne se va cunoaște că a ajuns inima la curăție și acesta a răspuns: „Când ajunge să-i creadă pe toți oamenii buni și să nu-i pară niciunul necurat și pângărit, atunci omul este cu adevărat curat cu inima”.

Mă duc. „Căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim și dacă murim pentru Domnul murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 7-8). Tu păzește testamentul, iubirea...

Părea mirat cum niște oameni destoinici, sănătoși și culți, se închid din voință liberă în mănăstirile și sihăstriile Sfântului Munte, privind numai la dreptatea de după moarte.