Sufletul-fecioară e cel care are parte de crinul bunei vestiri a nașterii lui Hristos în noi...

Pe măsură ce sporește în noi lumina cea dumnezeiască a cunoștinței, pe aceeași măsură vedem câtă stricăciune ne­-am făcut în vremea necunoștinței. Așa se face că, sub lucrarea Sfântă a Harului, ne vedem cei mai mari păcătoși. Ne vedem, nu numai zicem! Sfinții sunt niște păcătoși convinși de păcatele lor. Cei desăvârșiți nu simt numai spinul păcatelor lor, ci găsesc în ei înșiși toate păcatele oamenilor. Deci, la aceste două măsuri aduce Dumnezeu pe cei ce L-au primit: la o mare dragoste și la un adânc de smerenie.

Dumnezeu ne iartă ușor, însă noi, fiind ușuratici și scurți la minte, trebuie să câștigăm cu osteneală sau cu nevoință iertarea lui Dumnezeu. Vinovăția ne-o iartă Dumnezeu îndată după mărturisire. Omul mărturisit e luminat la minte și liniștit și câștigă din nou nevinovăția. Celălalt, întunecat și îndărătnic, și mai rău se afundă. Foarte mari târcoale dă vrăjmașul în jurul celor ce se ispășesc, ca să-i scoată din calea mântuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-și apere „onoarea".

Totuși, de ce îngăduie Dumnezeu așa palme peste fața dreptului? Nouă, celor păcătoși, pe calea ocărilor ne aduce aminte păcatele noastre neștiute și nemărturisite, ca să ni le mărturisim. Dacă ni le-am cunoaște, ne-ar fi mai ușoară ispășirea, dar dacă nu ni le cunoaștem, ni se pare în ochii noștri că suntem drepți și nu răbdăm cele ce ne vin asupra cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe oarecine îngrămădindu-te de ocări și blesteme, nu te pripi cu mintea și nu sări cu gura răspunzându-i cum nu trebuie, ci zi ca David: „pentru păcatele mele, Domnul i-a poruncit să mă blesteme”.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul și diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 25-26)