Simptomele slavei deșarte sunt următoarele: nesuferirea reproșuri­lor, setea de laude, căutarea căilor ușoare, orientarea continuă după alții: „Ce o să spună cutare și cutare? Cum o să li se pară asta? Ce o să creadă?”.

Cel mândru nu-și vede, de obi­cei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povățuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părin­te, în mine nu se află trufie”. Înțeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ți dovedeşti tru­fia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

Zi de zi, să-și ia omul crucea sa – crucea răbdării necazurilor, a punerii de sine pe ultimul loc, a îndurării amărăciunilor și a bolilor, a acceptării tăcute a ocărilor, a ascul­tării depline și fără rezerve, neîntârziate, de bună­voie, bucuroase, neînfricate, statornice.

Marți, 3 noiembrie 2020, în sala „Sinaxar” din cadrul Muzeului Mitropolitan Iași a avut loc vernisajul expoziției de artă sacră „Tezaur – Episcopia Tulcii”. La eveniment au participat Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, și Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii.

Ceea ce Nietzsche numește Supraom, iar Dostoievski, omul-dumnezeu este de fapt același dumnezeu al sinelui cu care diavolul a ispitit atunci și-l ispitește me­reu pe om.

Sfântul Ambrozie scrie: „Dumnezeu este făcătorul luminii, iar locul şi pricina întunericului este lumea. Însă Bunul Făcător a rostit cuvântul «lumină» ca să poată descoperi lumea, pătrunzând-o cu strălucire, şi astfel s-o facă frumoasă la înfăţişare. Deci, dintr-o dată văzduhul s-a făcut strălucitor, iar întunericul s-a dat cu spaimă înapoi de la neobişnuita strălucire. Strălucirea luminii ce a pătruns dintr-o dată întregul univers a copleşit întunericul, scufundându-l parcă în adânc”.

Una dintre dogmele creștine cel mai greu de înțeles și de acceptat pentru necreștini și anticreștini este creatio ex nihilo: crearea lumii de către Dumnezeu nu din El Însuși, nu dintr-o materie deja existentă, ci din nimic. Cu toate acestea, fără a înțelege creația, absurdistul dă mărturie despre realita­tea ei prin faptul că o inversează și o parodia­ză, încearcă, de fapt, să o nimicească, să întoarcă lumea tocmai la acel nimic din care Dumnezeu a chemat-o mai întâi.

Din Pateric aflăm că vechii asceți, când pentru o perioadă nu aveau nicio greutate sau nicio ispită, ziceau, cu neliniște, că „i-a uitat Dumnezeu” și se simțeau în siguranță numai atunci când dragostea lui Dumnezeu le trimitea încercări.

Principalul rost al Bisericii nu este lucrarea de asistență socială – care nu este totuși lăsată deoparte –, ci mântuirea credincioșilor, „pentru care a murit Hristos” (Romani 14, 15), prin participarea lor la Sfintele Taine.

Îndrumarea duhovnicească a fiecărui suflet este lucrarea duhovnicului și nu se face cu îndrumări generale sau „rețete”, ci cu moduri particulare de educare, în funcție de constituția sufletească, de nevoile și puterile celui ce se mărturisește.