Adevărată definiție a pocăinței aflăm în parabola fiului risipitor, care din momentul în care și-a conștientizat vina și starea jalnică în care se afla (iar eu pier aici de foame) a luat hotărârea statornică de a se întoarce și cu multă smerenie a spus acele cuvinte minunate ale pocăinței: Tată, am greșit la cer și înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiu al tău. Un chip asemănător de pocăință aflăm și în parabola vameșului și a fariseului, unde, în câteva rânduri, sunt descrise sentimentul păcătoșeniei și smerenia sufletului care se pocăiește sincer. Își bătea vameșul pieptul, adică acolo unde este cea dintâi pricină a păcatului, inima, din care ies toate cele rele și cele bune pe care le are omul și spunea zdrobindu-se: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!

În afară de nenumăratele exemple care privesc unele persoane concrete, aflăm în Sfânta Scriptură și exemple de pocăință generală, adică o pocăință care privește întregul, mulțimea, societatea întreagă, cum este cazul, de pildă, al ninivitenilor, asupra căruia merită să ne oprim puțin, fiindcă societatea noastră se află astăzi într-o stare asemănătoare, dacă nu cumva chiar mai rea. Scoală-te și du-te în cetatea cea mare a Ninivei și propovăduiește în ea, căci s-a suit strigătul răutății ei înaintea Mea! (Iona 1, 2). Societatea ninivitenilor se tăvălea în adâncurile răutății, de aceea nu putea să-și revină în simțiri, de vreme ce, potrivit cuvântului prorocului, sufletul ajuns în adâncul răutății disprețuiește (Pilde 18, 3). De aceea atotbuna iubire de oameni a lui Dumnezeu ia inițiativa pentru trezirea lor. Încă trei zile și Ninive va fi distrusă. Acest termen scurt al îndelungii răbdări a lui Dumnezeu i-a adus la simțământul stării lor: Și au crezut ninivitenii în Dumnezeu și au ținut post și s-au îmbrăcat în sac, de la mare la mic. Și s-a întors fiecare de la calea lui cea rea și de la nedreptatea mâinilor lor (Iona 3, 5). Post, rea-pătimire, căință, zdrobire: pocăință în toată întinderea ei. Omul păcătuiește înaintea lui Dumnezeu ca o ființă unică psihosomatică, adică compusă din suflet și trup. De aceea și pocăința este îndoită: plâns, întristare, smerenie, căință, zdrobire pentru suflet și post, rea-pătimire, luptă, nevoință și milostenie pentru trup. Și a văzut Dumnezeu faptele lor că s-au întors (nu formal, ci esențial) din căile lor cele rele și I-a părut rău lui Dumnezeu de prezicerile cele rele pe care a zis că le va face lor și nu le-a împlinit (Iona 3, 10). Aflăm aici că se aplică acel profetic: mila biruiește judecata (adică mila lui Dumnezeu covârșește hotărârea Lui pedepsitoare). Deși este vrednic de crezare în toate cuvintele Lui, totuși vedem că părerea de rău și mila Îl silesc adeseori să-Și revoce hotărârile. Aceasta o adeverește și Iona însuși când își îndreptățește refuzul lui de a pleca în Ninive și fuga lui: O, Doamne, iată, tocmai ceea ce cugetam eu în țara mea, de aceea am ajuns să fug în Tars, fiindcă știam că Tu ești Dumnezeu îndurat și milostiv, îndelung-răbdător și mult-milosârd și Îți pare rău de fărădelegi (Iona 4, 1).

Frumos este și exemplul lui Manase, regele Iudeii, care a făptuit rele înfricoșătoare și a vărsat mult sânge nevinovat și l-a dus în păcat pe Iuda (adică pe iudei), ca să facă rău în ochii Domnului (IV Regi 11, 16). Atunci, din îngăduința lui Dumnezeu, a fost luat rob de asirieni și dus legat în Babilon. În fața chinurilor și a pericolului morții (potrivit tradiției, l-au închis înăuntrul unei statui de aramă ca să-l ardă), a simțit greutatea vinovăției lui și a venit la pocăință. Acolo, zice tradiția, a compus vestita lui rugăciune Doamne Atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri..., pe care o citim la Pavecernița Mare. Și în strâmtorarea sa, el a căutat fața Domnului Dumnezeului său și s-a smerit foarte înaintea Dumnezeului părinților săi. Și s-a rugat către El și a auzit Dumnezeu strigarea lui și l-a întors la Ierusalim la împărăția lui (II Paralipomena 33, 11-13).

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)