Când diavolul ţine pe cineva în robia păcatului, el îl robește și îl scoate din orice gând bun, care l-ar face să-şi cunoască viaţa lui cea păcătoasă. Nu numai că îl scoate din orice gând ce l-ar duce la convertire şi la pocăinţă, punându-i în mintea lui alte gânduri rele şi potrivnice, ci şi cu uneltiri gata şi cu prilejuri imediate îl face să cadă adesea în acelaşi păcat ori în altele mai mari. Din acestea, omul iese mai întunecat şi mai orbit, încât această orbire îl aruncă în prăpastia păcatului şi de la starea de compătimire, de la orbire, trece la un păcat mai mare, încât mai toată viaţa lui se mişcă într-un cerc vicios până la moarte, dacă Dumnezeu nu se va îngriji să-l mântuiască prin harul Său.

Deci, cel ce se află în această stare, dacă voieşte a se însănătoşi, trebuie să primească cât mai repede posibil acel gând şi acea inspiraţie care-l cheamă de la întuneric la lumină, de la păcat la pocăinţă şi trebuie să strige din toată inima către Făcătorul său: „Domnul meu, ajută-mi, ajută-mi degrabă şi nu mă lăsa în acest întuneric al păcatului!”.

Dar să nu înceteze a repeta această strigare şi îndată, de-i posibil să ceară ajutor şi sfat ca să se poată elibera de vrăjmaşi; iar de nu se poate ridica repede, să alerge cu toată bărbăţia la Iisus cel Răstignit, să cadă la sfintele Lui picioare cu faţa la pământ şi la Născătoarea de Dumnezeu, cerând îndurare şi ajutor. În această bărbăţie stă toată biruinţa.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 106-107)