Să vină peste mine foc și cruce, haite de fiare, tăierea cărnii, împărțirea trupului... Să vină toate, numai să dobândesc pe Hristos!

Pentru ca omul să ajungă la mă­sura aceasta, trebuie să nu se mai iubească pe sine, ci să-L iubească pe Hristos.

„Când demonii se războiesc cu partea poftitoare prin nălucirile din timpul somnului și ei ne arată, iar noi alergăm spre întâlniri cu cunoscuți și banchete cu rude, cete de femei și toate cele asemănătoare care săvârșesc astfel de pofte, atunci înseamnă că suntem bolnavi și patima în această parte a sufletului e tare.”

Postirea devine mai degrabă piatra de încercare a „prieteniei” noastre cu Dumnezeu.

Strigătul după mai multă mâncare e doar o înșe­lăciune a ispititorului care vrea să ne ducă în rătăcire.

Să strigăm, să-L rugăm pe Dumnezeu pentru noi și pentru morții noștri, și să știți că morții noștri, când ne rugăm neîncetat, se apropie tot mai mult de Dumnezeu și ajung în cele din urmă în slavă, câtă vreme nu o refuză.

Să nu primim nici idealizările astea pe care le avem în euforia noastră: „Vai, ce barbă are părintele!”, „Vai, ce tras e la fa­ță!”, „Vai, cum tace părintele!”, „Vai, da părintele cum mi-a zis, s-a și întâmplat!”.

Sigur că nu putem să le intrăm tuturor în voie, dar pe cât se poate, să avem această delicatețe și atenție.

Dar noi suntem păcătoși. Cum să fii tu cu păcate și să judeci pe fratele tău? Uită-te întâi la bârna ta și pe urmă judecă pe fratele tău! Judecă pe-ale tale întâi și nu trebuie să judeci tu păcate străine.

Un medic i-a recomandat pacientului său, doborât de deprimare: „De astăzi, să mergi să vezi comediile lui Molière și vei râde din toată inima. Te vei face bine astfel și nici nu te vei mai îmbolnăvi!”. Răspunsul pacientului a fost cu totul neașteptat.