Vă spun o mare taină: Dumnezeu face tot ce-I cerem. Tot, tot, tot! Dar să facem și noi tot ce ne cere El. Când nu avem încredere în Dumnezeu, de fapt, nu voim să facem ce ne cere. Ne împotrivim Lui pentru plăcerea autonomiei și controlului.

Este cu neputință ca toți oamenii să rămână necăsătoriți, deoarece „nu toți cuprind cuvântul acesta” (Matei 19, 11).

Știam că întrebarea „De ce, Dumnezeule?”, care ieșea din lăuntrul meu, era blasfemie, totuși o bucată de vreme am cultivat-o în mintea mea. Am mărturisit apoi acest gând al meu. Răspunsul Starețului a fost atât de simplu și, în același timp, atât de înțelept: „Să știi numai un lucru, mi-a spus. Dumnezeu nu greșește niciodată!”.

Ca pildă prin excelență, să cităm Dumnezeiasca Euharistie, unde o simplă bucată de pâine și puțin vin se transformă în adevăratul Trup și Sânge al lui Hristos, fără să-și piardă însușirile lor firești.

Ascultați cu luare-aminte pulsul vieții noastre contemporane: oare nu vom fi șocați de această monstruoasă reclamă pe care oamenii și-o fac singuri, de această îngâmfare, de această nerușinată laudă de sine, care au intrat în viața noastră într-așa hal încât aproape nu le mai observăm?

Biserica exprimă cel mai bine firescul unei relații personale dezinteresate. Biserica transmite un categoric „Nu” seriozității ipocrite și bucuriei exaltate, și un categoric „Da” seriozității senine și bucuriei sobre. Adesea confundăm nevoia de a fi serioși, când vine vorba de Biserică, cu teama de pedeapsă, iar când vine vorba să ne bucurăm de viață, ne entuziasmăm de suprafață. Biserica echilibrează lucrurile: din suferința crucii s-a născut bucuria Învierii.

Am transformat creștinul în ceva atât de matur, de serios, de trist și de solemn, încât aproape că l-am golit de această bucurie. Totuși, Hristos Însuși a spus: „De nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor”.

Niciodată poporul ortodox nu a trăit fără monahism, care întotdeauna a constituit armata și oastea Bisericii. Fără monahism nu vom avea lumină, nu vom avea o lanternă care să ne lumineze calea. Vom pierde din vedere Împărăția Cerurilor și vom rămâne cu neliniștea, cu luptele, cu războaiele, cu lipsurile, cu păcatul, cu necredința și cu idolii.

Pentru a dobândi adevărata iubire, arunci, dai afară „eul” tău. Negi „eul” tău ca prin această negare să dobândești, să simți și să trăiești omul adevărat. Te eliberezi astfel și te echilibrezi.

Să aleagă, să hotărască. Să aleagă și să hotărască să trăiască întotdeauna pe Dumnezeu, să-L simtă. Înainte de toate însă, Starețul trebuie să-l învețe pe ucenicul său să practice și să trăiască Rugăciunea lui Iisus.