Nu trebuie să respingi și să judeci niciun sărac, pentru că nu știi care dintre ei este trimis de Hristos să-ți încerce dragostea față de aproapele.

Dacă ai mărturisit păcatul și ai întors ceea ce ai furat, ți-ai cerut iertare de la cel pe care l-ai păgubit, ai făcut canon de căință și te-ai hotărât că nu mai săvârșești păcatul, atunci, Dumnezeu trimite pe îngeri să te îmbrace cu o îmbrăcăminte nouă.

„Fericiți sunt cei care arată milă față de alții pentru că acestora Dumnezeu le va arăta mila Sa” (Matei 5, 7), și împreună cu sufletul aproapelui își folosește mult și sufletul său.

Fericit este cel care până la sfârșit nu și-a pierdut nădejdea lui. Dar mai fericit este cel care s-a luptat și pentru sine, și pentru aproapele său, pentru că această faptă, să alerge cineva în ajutorul aproapelui, Îl mulțumește cel mai mult pe Mult Milostivul Dumnezeu.

Pronia este voința lui Dumnezeu, în virtutea căreia toate existențele primesc conducerea potrivită.

Preotul se oferă în totalitate pe sine însuși, trup și suflet, pentru a împlini această înaltă slujire. Nu devine preot oricine dorește, ci doar acela pe care îl cheamă Dumnezeu.

Când am intrat în apă cu tot trupul, am simțit o mare bucurie. Parcă trupul meu înota în Harul Sfântului Duh. Când am ieșit din apa sfințită, am simțit că toate păcatele mele au căzut precum niște solzi, de pe trupul meu.

În Pateric întâlnim următoarea istorisire, din care învățăm că în fața duhovnicului, prin intermediul căruia lucrează harul preoției lui Hristos, suntem datori să ne mărturisim cu sinceritate toate păcatele.

Dacă se vor înmulți în suflet păcatele noastre și nu le vom scoate repede prin spovedanie și prin pocăință, sufletul se va îngreuia de povara păcatelor și, scufundându-se în adâncul răutăților sale, își va găsi veșnica pierzanie.

Cea dintâi armă duhovnicească cu care putem surpa slava deșartă este să urmărim ca în toate să avem un scop bun, adică să facem orice faptă bună spre slava lui Dumnezeu.