Dumnezeu Se descoperă în primul rând celor ce se smeresc sincer. De obicei Se ascunde de cei mândri. Dumnezeu Se odihnește în blândețe și în smerenie.

Trebuie să recunoaștem și să mărturisim că mulți dintre noi ne-am creat un Dumnezeu după măsurile noastre și pentru necesitățile noastre. Ne-am stabilit o relație absolut relaxată cu El care să nu cumva să ne strice huzurul nostru și ceea ce ne convine nouă.

Este nevoie de o lucrare mai adâncă, mai esențială și mai fierbinte ca să poată cineva simți desăvârșirea. Simțirea sănătoasă și smerită a nimicniciei noastre ne înalță la Dumnezeu. Egoismul ne scufundă în iad.

Mai devreme sau mai târziu, mândria va aduce necinste, iar omul mândru cade, pierind cu tot cu încrederea de sine, cu toate planurile și calculele sale. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învățat și ne-a demonstrat prin exemplul propriei vieți smerenia și ascultarea de voia lui Dumnezeu.

Să alungăm dorința de răzbunare și să ne iertăm unii altora greșelile. Să-I arătăm Domnului rana noastră și să ne rugăm, chiar și cu inima grea, pentru cei care ne-au rănit: „Doamne, binecuvântează-i pe cei care m-au rănit și vindecă inima mea ca să pot ierta. Doamne, binecuvântează-mă și pe mine și vindecă Tu rănile pe care eu le-am provocat altora”.

A te pocăi înseamnă, cu alte cuvinte, să recunoști că există bine și rău, iubire și ură și să afirmi că binele este mai puternic decât răul, să crezi în biruința finală a iubirii.

Copiii nu cunosc răul, vulgaritatea și mizeria care pătrund în inima adulților, a celor care nu au putut să își păstreze măcar parțial puritatea inimii. Doar această puritate poate dărui pacea adevărată, bucuria și fericirea.

Dacă se va întâmpla ca visul să ajungă realitate în urma strădaniilor și stăruințelor sale, se va atașa într-atâta de noua sa poziție, încât va fi gata să jertfească orice principiu sau convingere, totul, ca nu cumva cineva să-i ia locul dobândit cu atâtea sforțări. Dacă însă dă greș în a ajunge pe locul mult-râvnit, atunci este nefericit, se socotește un ratat, se stinge pe picioare. Nimic nu mai are pentru el sens în viață!

Binele pe care îl facem cât trăim îl luăm cu noi. Este o moștenire care ne urmează și după moarte, însoțindu-ne și în Împărăția Cerurilor, unde ne va lua apărarea.

În același timp, Dumnezeu ne iubește pentru că suntem copiii Săi. Atunci când folosim rău libertatea, El ne dă câte un ghiont, pentru a ne reveni.