Harul lui Dumnezeu nu este magie, nici yoga, nici vreun alt mod de vedere simțită sau închipuită, ci descoperire dumnezeiască, sălășluire și întâlnire personală a lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu dă și omul primește, dacă va crede deplin și se va supune dumnezeieștii voiri și în consencință, dacă va tăgădui și se va întoarce de la orice răutate.

Pururea pomenitul gheron Iosif a numit rugăciunea „limba veacului ce va să fie”, pe baza experienței și învățăturii sfinților Părinți că deplinătatea harului la fiecare suflet văzător este neîncetata rugăciune. De altminteri, și lucrarea îngerilor în veacurile cele nesfârșite ale slujirii lor către Dumnezeu, ce altceva este afară numai de laudă și slavoslovie, adică rugăciune?

Nu ascunde întristarea în inima ta, deoarece bucuria celui rău este întristarea, deznădejdea, din care se nasc multe și din care se umple de amărăciune sufletul. Cel care are puterea căinței imediat spune: „Am păcătuit, Părinte, iartă-mă!”. Și astfel alungă întristarea.

Omul nu trebuie să aștepte rugăciunea ca să nu se-mprăștie, ar trebui să nu se împrăștie nici când nu-i rugăciune. 

Dacă vrei să fii un fiu credincios și râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ți țelul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele.

Însăși lupta asupra patimilor și înflorirea harismelor duhovnicești sunt nedespărțite de împlinirea poruncii iubirii.

Să scoatem la lumină comoara dumnezeiască tăinuită înlăuntrul nostru, prin întipărirea în minte a câtorva cuvinte dumnezeiești, care ne insuflă în chip deosebit, și printr-o mai arzătoare râvnă pentru Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Oamenii vin și ne cer un cuvânt. Uneori cuvântul vine firesc, fără să ne dăm seama, altădată nu primim cuvânt. Nu depinde numai de noi, depinde și de credința persoanei care întreabă.

Cred că toți avem această problemă a rugăciunii făcute mecanic, fără prea mare tragere de inimă. Un lucru care ajută este stăruința, deoarece cantitatea în rugăciune aduce, încetul cu încetul, și calitatea. În ceea ce mă privește, atunci când nu mă pot ruga, mă opresc pur și simplu și zic: „Doamne, Tu îmi vezi sărăcia...” și mă osândesc pe mine însumi, până când osândirea aceasta aduce rușine în inimă și simt că inima începe să ia parte câte puțin la rugăciune.

„Pentru că inima păsării se varsă spre puii săi și strigă către dânșii, și hrană în gura lor le dă, cu mult mai vârtos îndurările Mele se varsă spre zidirile Mele.”