Curajul suprem al creștinului – dezgolirea sufletului prin spovedanie
Sâmbătă seara, când a sosit părintele stareț, toate păcatele mele erau scrise pe hârtie. După ce m-am prezentat, exprimându-mi dorința de a mă spovedi, am îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bunăvoința. Și-a luat veșmintele și a început să citească rugăciunile cu un glas blând și domol.
Când s-au terminat molitfele, l-am prevenit pe părintele stareț, zicându-i că poate n-a mai auzit asemenea păcate și, apoi, am început să le spun după listă. O, Doamne, cât curaj îi trebuie unui om ca să-și dezgolească sufletul în fața altui om!
Curajul moral, curajul de a-ți recunoaște toate mârșăviile lăuntrice și de a le scoate afară, în văzul tuturor, este un adevărat eroism pe care nu-l au nici cei ce se numesc viteji pentru că omoară oameni nevinovați pe câmpul de luptă. Mărturisindu-mi păcatele, aveam senzația că arunc afară toată otrava, toți șerpii veninoși cuibăriți din copilărie în sufletul meu. La urmă l-am scos și pe balaurul cel mare: așa numeam eu păcatul meu cel mai greu.
În tot timpul spovedaniei plângeam în hohote. Îngenuncheat și încovoiat sub epitrahil, mi se părea că mă aflu, ca și fiul risipitor, la picioarele Tatălui Ceresc, întors dintre porci, plin de rușine și de zdrențe.
După spovedanie, m-am ridicat foarte ușurat. Parcă mi se luase o piatră de moară de pe suflet. Iar părintele stareț, cu bunătatea și cu blândețea lui cunoscută, m-a liniștit, spunându-mi că a mai auzit astfel de păcate, iar drept canon nu mi-a dat decât cincizeci de metanii pe care eu din râvnă le-am dublat. Făceam cincizeci înainte de Utrenie și cincizeci după Utrenie.
(Arhimandritul Paulin Leca, De la moarte la viață, Editura Paideia, București, 1996, p. 66)