Nevoitor adevărat e acela care se străduiește în fel și chip să ocolească ispitele, nu acela care le caută. Aducându-vă singuri ispită în casă, moarte vă aduceți; alungați-o numaidecât! Altfel, vă sunteți blestem vouă înșivă, blestem și celorlalți. Sloboziți-vă, așadar, pe voi înșivă și faceți-vă binecuvântare celorlalți!

Vestea locuirii laolaltă a monahilor și a monahiilor se răs­pândise peste tot. Urâciune pentru aceștia și pentru acestea, sminteală pentru credincioși. Dar unii dintre monahii cu pricina nu mai conteneau cu îndreptățirile. Mai ales acestea îl mâniau pe Grigorie, care izbucni:

– Ce tot îndrugați, fraților? Am îmbătrânit și m-am gârbovit de nevoință și neîncetat îmi războiesc patimile, care parcă nu se mai satură să mă hărțuiască, mizerabilele... Cum, dară, îmi spu­neți că voi le-ați biruit și nu vă mai temeți de ele? Tineri încă fiind! Pe când eram tânăr, eu mă luptam cu ele zi și noapte și asudam să mi le supun! Dormeam pe pământ, posteam cu desă­vârșire zile întregi, și tot îmi dădeau de furcă! Făceam mii de metanii, mă închideam în chilie patruzeci de zile și lacrimile îmi udau leoarcă rasa mea cea neagră. Chiar și acum, bătrân, mă tem de patimi și mă nevoiesc. Stau singur, doar cu copacii și cu fia­rele, printre stânci, în pustie. La chilia mea nu vin și nu văd femei. Pe cine mințiți, așadar, fraților? Știm cu toții, foc este trupul unuia și iască al celuilalt... Cu cât se află mai aproape, cu atât mai mare-i primejdia. Cu cât le depărtăm mai mult, cu atât se mic­șorează primejdia. Lăsați, deci, îndreptățirile și cinstiți darul cel mare al fecioriei.

(Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Vulturul rănit, Editura Bizantină, București, p. 294)