Nostalgia paradisului nu mai e dorul de casă sau dorul de țară din această lume, ci dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Ideea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veșnice, e universal omenească.

Ceea ce e lupul pentru miel, agenții atmosferici pentru grăuntele de grâu, același lucru este diavolul cu ispitele lui pentru om. Cununa de spini, piroanele, scuipatul, biciuirea și moartea au constituit pentru Iisus agenții atmosferici care au contribuit la descompunerea și moartea bobului de grâu.

Sfinții, luminați de Duhul Sfânt, erau mai înțelepți decât șerpii demonici, fiindcă presimțeau și sfărâmau toate cursele diavolului, dar erau mai blânzi decât porumbeii, fiindcă se dădeau învinși în fața oamenilor, iubeau pe vrăjmașii lor, nu se mâniau și nu-i urau.

Cu cât te vei ruga mai cu osârdie în fiecare dimineață, cu atât mai mult vei sfinți ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în fața ispitelor pe care le întâmpini în decursul zilei.

Pentru noi, Iisus e Sensul vieții și al Istoriei: reazemul ei în ispitele și furtunile timpului. Iisus e asemănarea după care tânjim și însetăm de-a lungul deșertului lumii: originalul nostru, autenticitatea noastră, dar, mai mult decât acestea, Iisus este Prietenul nostru, care singurul ne rămâne credincios și nu ne părăsește niciodată.

De unde oare atâta perversiune în fiii lui Dumnezeu? De la acea făgăduință demonică, șoptită omului: „Tu vei fi (ca) Dumnezeu!” și pe care omul a crezut-o, nebăgând de seamă cine i-o spune.

Cum observăm că există și funcționează conștiința și n-o putem tăgădui deși n-o putem vedea, așa nu putem tăgădui un legiuitor suprem pe care Îl numim Dumnezeu. Glasul conștiinței poate fi înăbușit, dar ea nu poate fi nimicită.

Prin bunătatea îndreptată spre semenul nostru îl putem ajuta să iasă dintr-un impas, îi putem trezi încrederea în forțele proprii, putem salva de la pieire oameni stăpâniți de slăbiciuni.

Tot ce privim și vedem desfășurându-se în sânul naturii înconjurătoare ne spune că există Dumnezeu.

Când Adam a fost zidit de Dumnezeu, se afla în starea de luminare a minții. Dar, după cădere, a ajuns pradă feluritelor patimi. Deci acum avem nevoie de dreapta credință spre a ajunge la credința din vedere, adică luminarea minții.