Credința nu e doar o adeziune intelectuală la învățătura creștină despre Dumnezeu, ci este un mod de viață susținut de harul divin. De fapt, este răspunsul mulțumitor al omului la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a iubit mai întâi și S-a descoperit nouă.

În orice timp și loc, preotul are datoria să-i învețe pe credincioși că fără împlinirea poruncilor dumnezeiești, viața lor religioasă nu este decât o amăgire.

Această luptă este arătată a fi de folos chiar mădularelor noastre.

Diavolul nu încetează de a război pe om până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduințe și nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul și ajutorul lui Dumnezeu se izbăvește de boala aceasta.

Prin lucrarea virtuților ne întoarcem atenția de la cele lumești spre Dumnezeu, Care este centrul în jurul Căruia gravităm și viețuim.

Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel, Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii fără osebire. Așadar, din perspectiva lui Dumnezeu, Dumnezeu pe toți oamenii îi mântuiește, vrea mântuirea tuturor oamenilor, și Dumnezeu pe toți oamenii i-a predestinat la mântuire. Și de unde știm noi lucrul acesta? Pentru că până și Iadul este mântuire (ființa umană nu piere), și Iadul este un mod de desăvârșire − dar este Iad, nu Rai. Pentru că însuși cel osândit nu e deschis înaintării, el însuși nu se deschide înaintării în desăvârșire.

Viața pe pământ nu este timpul nici pentru recompensa finală, nici pentru pedeapsa finală a lui Dumnezeu. Necazurile drepților și sporirea păcătoșilor în această lume deseori depind de oamenii și de împrejurările pe care ei înșiși le creează. 

Nu spun să nu mâncăm și să nu bem, nici să nu ne întâlnim unii cu alții, nici să vorbim cu fratele, nu spun să nu dormim, nici să nu ne odihnim. Nu spun să nu ne luăm un răgaz, nici să nu venim unii la alții pentru o voroavă, ci să le lucrăm pe acestea toate cu bună rânduială și cu măsură și la vremea și locul potrivit, pentru ca de aici împletind virtute la virtute și aflându-ne din sporire în sporire să ne petrecem viața în pace, netulburată, lină, îngerească.

Samarinencei, pe care suntem în drept să ne-o închipuim privită cu ochi nu prea buni în orașul ei, nu-i mai pasă de ce spune lumea: chiar printre ai săi (unde-i va fi fost mai greu, ca și lui Iisus) se grăbește să-L preamărească pe Domnul, să-I fie roabă și crainică.

Domnul a ținut ca biruința-I să nu fie ușoară, ca de la sine-înțeleasă, mecanică, în stil pilduitor; ci liberă, spontană, izvorâtă dintr-o convingere precedată de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria.