Frica lui Dumnezeu, atunci începe să fie „începutul înțelepciunii” – începutul, nu înțelepciune! Fiindcă sfârșitul înțelepciunii este dragoste, așa de puternică, încât nu mai rămâne nici urmă de frică, cum ne spune Apostolul Ioan într-una din Epistolele lui. Începutul înțelepciunii este frica lui Dumnezeu, și frica lui Dumnezeu este dulce, deși poate să meargă până la groază. Și, să știți, cum o descria Părintele nostru Sofronie, că e dătătoare de viață, nu este covârșitoare, zdrobitoare, cum este teroarea și frica. Este dătătoare de viață, și o simți ca pe un dar prețios, pe care instinctiv nu vrei să-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am întrebuințat cuvântul acesta care este mai aproape de înțelegerea noastră. Precum instinctul ne face, ne împinge, ne călăuzește, dacă vreți în viața materială, trupească, așa și intuiția în viața duhovnicească.

Frica lui Dumnezeu atunci naște în noi o altă frică de păcat, decât cele pe care le-am descris la început, fiindcă, văzând că sunt lucruri care nu sunt în armonie cu frumusețea aceasta nespusă și absolut de nedescris, dar reală, și că frumusețea aceasta e așa de gingașă, că o poți pierde, de nici nu știi că s-a dus, dar te trezești fără ea, te apucă o teamă de orișice, nu este în armonie cu aceasta. Și „orișice-ul” care nu este în armonie cu aceasta, acela este păcatul.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 99-100)