În Pateric întâlnim următoarea istorisire, din care învățăm că în fața duhovnicului, prin intermediul căruia lucrează harul preoției lui Hristos, suntem datori să ne mărturisim cu sinceritate toate păcatele.

Dacă se vor înmulți în suflet păcatele noastre și nu le vom scoate repede prin spovedanie și prin pocăință, sufletul se va îngreuia de povara păcatelor și, scufundându-se în adâncul răutăților sale, își va găsi veșnica pierzanie.

Cea dintâi armă duhovnicească cu care putem surpa slava deșartă este să urmărim ca în toate să avem un scop bun, adică să facem orice faptă bună spre slava lui Dumnezeu.

Precum trupul are lumea lucrurilor, așa și mintea are lumea duhurilor și a gândurilor; și, după cum trupul poate desfrâna sau face alt fel de păcat prin lucruri, tot astfel și mintea desfrânează sau face alte păcate prin gânduri.

Dumnezeu – Iubirea – se împărtășește oamenilor prin întruparea Fiului, care ne-a vestit Evanghelia mântuirii, și prin pogorârea Duhului Sfânt, care ne împărtășește harul sfințirii, și astfel ne asigură maximum de bucurie, fericirea și nemurirea în comuniune de iubire cu El.

Credința nu caută, ci vede pe Dumnezeu, oarecum Îl experimentează și se bucură de El ca de cea mai scumpă comoară. În credință ne întâlnim cu Dumnezeu și trăim în El.

Să luăm aminte că lumea nu se conduce prin forța materiei brute, nici prin forța destinului orb sau a întâmplării fatale, ci prin forța morală divină a providenței, care lucrează astfel, ca să împace autoritatea cu libertatea, iubirea cu legea și bunătatea cu dreptatea.

Rugându-se omul cu toată puterea, se abate asupra lui silnic, gândul la vreun păcat mai vechi, și-i aprinde și mintea, și inima, și simțurile.

De nu-i Biserică și luptă cu patimile, rugăciunea asta e lipsită de orice putere și folos.

Fiecare om pe care Domnul ți l-a scos în cale să simtă că ți-e drag, că-i vrei binele și ai dorința vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toți iubirea ta.