Nu spun să nu mâncăm și să nu bem, nici să nu ne întâlnim unii cu alții, nici să vorbim cu fratele, nu spun să nu dormim, nici să nu ne odihnim. Nu spun să nu ne luăm un răgaz, nici să nu venim unii la alții pentru o voroavă, ci să le lucrăm pe acestea toate cu bună rânduială și cu măsură și la vremea și locul potrivit, pentru ca de aici împletind virtute la virtute și aflându-ne din sporire în sporire să ne petrecem viața în pace, netulburată, lină, îngerească.

Samarinencei, pe care suntem în drept să ne-o închipuim privită cu ochi nu prea buni în orașul ei, nu-i mai pasă de ce spune lumea: chiar printre ai săi (unde-i va fi fost mai greu, ca și lui Iisus) se grăbește să-L preamărească pe Domnul, să-I fie roabă și crainică.

Domnul a ținut ca biruința-I să nu fie ușoară, ca de la sine-înțeleasă, mecanică, în stil pilduitor; ci liberă, spontană, izvorâtă dintr-o convingere precedată de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria.

Întâlnirea lui Hristos cu samarineanca este prezentarea unui duel. Analogia între cele două ciocniri e izbitoare: atât Iacov, cât și femeia din Sihar, au ceea ce psihologii numesc personalitate marcată și nu-s nici unul, nici cealaltă de ieri, de alaltăieri pe acest pământ.

Aşezămintele medicale Providența ale Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (Policlinica, Spitalul și Fundația Medicală) oferă în această perioadă servicii medicale gratuite pentru refugiații ucraninieni care vor ajunge la Iași și care au nevoie de asistență medicală.

Ia aminte: a-l iubi pe celălalt în momentul în care te mângâie este firesc și rațional. Însă a-l iubi în momentul în care te chinuiește și suferi înfricoșător, acest lucru este mai presus de puterile omenești, și pe el l-au împlinit sfinții martiri. Ei i-au iubit pe călăii lor în momentul în care îi chinuiau, când le tăiau cu securea mâinile, picioarele, în momentul în care le scoteau dinții unul câte unul.

Să ne îmbrăcăm trupul cu scutul smereniei, al îndelung-răbdării, al iubirii, și atunci spinii pe care vrăjmașii noștri îi vor arunca asupra trupului nostru îi vom simți ca pe niște trandafiri, făcându-ne astfel viața frumoasă.

Sfântul Vasile cel Mare ne învață: „Nu cuvintele sunt cele care ne întristează, ci îngâmfarea exagerată pe care o arătăm față de cel care ne-a ocărât și închipuirea (imaginea mincinoasă) pe care a plăsmuit-o fiecare despre sine!”.

Credinciosul trebuie să aibă un scop pe care să îl urmărească și să-l atingă. Orice om trebuie să aibă programul său de viețuire duhovnicească.

Patimile (viciile) acționează în ascuns, într-un chip duhovnicesc, însă mai apoi, într-un stadiu avansat, ele încep să schimbe sufletul omului.