Smerenia este cunoașterea locului propriu, a pro­priilor capacități și limitări, este acceptarea băr­bătească a ceea ce suntem și cum suntem.

Dorințele noastre ne dărâmă. Iată, ostenește-te, nu e vreo mare greutate a se ruga omul la Dumnezeu, dar trebuie să se deprindă din inimă.

Gândurile noastre sunt acum împrăștiate – una facem și alta gândim. Scăparea este în rugăciune. Pentru fiecare lucrare este de nevoie de concentrare; și în rugăciune ne trebuie luare-aminte și concentrare.

Toți doresc să se apropie de acest suflet. De ce? Pentru că are gânduri pașnice, iar pacea are înrâurire asupra sistemului nervos al tuturor ființelor vii.

Asta este lupta de gând, adică să se elibereze cu orice chip, să se „dezinfecteze”, să se curețe mintea, gândurile.

Alungi gândurile cu rugăciunea, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu cu puterea proprie. Numai harul lui Dumnezeu te ajută! Să fii vrednic de harul acesta, în sensul că te smerești, ca să prisosească harul în tine.

Mergeți pe credința că Domnul ne iubește enorm. Dacă știi că te iubește, ai numai datoria să fii prezent, căci rugăciunea este un mijloc neapărat folositor, dar trezvia este un scop atins.

Tânărul Pimen s-a dus înapoi la Avva și l-a întrebat: „Ce e asta, că spui mie una și celuilalt Părinte, altceva?”. Duhovnicul i-a răspuns: „Pimen, fiule, mi-ai spus să-ți vorbesc ca sufletului meu; ca sufletului meu ți-am vorbit. Eu ți-am vorbit ce fac eu!”.

„Doamne, iată o piatră care sunt eu; fă din mine ce știi Tu.”

Chemarea lui Dumnezeu se primește prin rugăciu­ne, în clipa când simți această chemare, trebuie conti­nuată rugăciunea până când devine clară, până când o confirmă într-un fel.