De credința în Dumnezeu sunt strâns legate nădejdea și dragostea pentru Dânsul. Și „fără de credință nu este cu putință a bineplăcea: căci cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că este, și că acelora ce caută pre dânsul, dătător de plată se face” (Evrei 11, 6).

Dacă nu este pace în sufletele oamenilor, nu este nici afară, între oameni.

Unii oameni așteaptă Pacea de la cutare sistem politic, de la vreun genial conducător de popoare.

Iubind pe cineva nu faci doar o simplă faptă bună față de el, ci îl ajuți să fie mai bun, semeni sămânța virtuții în el.

Deoarece „inima” este apăsată, aceasta creează plânsul, starea de întristare pentru păcate.

Ne-simțirea este trândăvia și moartea tuturor mișcărilor și dispozițiilor sufletești, pe care le cuprinde firea noastră rațională.

Mintea care se unește cu Dumnezeu și rămâne în El cu rugăciune și dragoste se face înțeleaptă, bună și puternică, iubitoare de oameni, milostivă și mărinimoasă.

Flecăreala este simptomul lipsei de modestie.

În acest stadiu al mândriei, păcatul nu-l chinuie, ci de­vine pentru el o deprindere. Starea lui sufletească este mohorâtă, lipsită de orice lumină, singurătatea lui e deplină – dar totodată are convingerea sinceră de corectitudinea căii sale și sentimentul deplinei siguranțe, în timp ce aripi negre îl poartă repede spre pierzare.

În stadiul acesta, dispoziția celui mândru se strică. În agresivitatea sa, el întâmpină, bineînțe­les, rezistență; apar irascibilitatea, încăpățânarea, arțagul; este convins că nimeni nu-l înțelege, nici măcar duhovnicul.