Remediu pentru dorurile inimii
– V-a cuprins entuziasmul, prietene teolog, a zis monahul Hrisostom. Aveți dreptate. Pentru că oricine bea din apa monahismului nostru nu va mai înseta în veac (Ioan 4, 14). Dragostea de Pustie care, prin extensiune, este o dragoste de Hristos, o dragoste „mai puternică decât iadul”, a înflăcărat suflete mari și spirite eminente, iubite. Care dintre Părinți nu a vegheat la picioarele lui Iisus? Care Cuvios n-a plâns alături de Iisus? Pavel cel cu mare glas, lăudându-se în ocările care i se aduceau pentru Iisus, zice către întreaga lume: „Mă bucur în suferințele mele” (Coloseni 1, 24). Și: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?... Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul, și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 35, 38-39). Iar Fericitul Augustin, într-un moment de exaltare, strigă: „Ar fi mai bine pentru mine să nu fiu deloc, decât să fiu fără Hristos...”.
Nu putem, frate, să-L întâlnim pe Cel Iubit în salonul lumii. Și fără El nu cunoaștem nimic. Cum zice un înțelept: „În ignoranța noastră, pe Iisus Îl cere inima noastră. Toți suntem predestinați pentru El și sufletul nostru nu-și găsește odihna lui decât în El”. Natura dragostei dumnezeiești este astfel că sufletul e continuu neliniștit, alergând prin păduri și pajiști, căutând pe Iubitul lui și întrebând împreună cu mireasa din Cântarea Cântărilor: „Fetelor din Ierusalim, vă jur. De întâlniți pe dragul meu, ce-i veți spune oare lui? Că sunt rănită de iubire” (Cântarea Cântărilor 5, 8). Și iarăși: „Nu cumva ați văzut pe cel pe care l-a iubit inima mea?”
După Sfântul Dionisie Areopagitul, „dragostea dumnezeiască este extatică, nelăsând pe cei ce iubesc ai lor înșiși, ci ai celor iubiți”. Ce vreți, iubite teolog, în afară de Hristos nu cunoaștem nici ce este Dumnezeu, nici ce este viața, nici ce este moartea. Dragostea lui Hristos constituie soluția enigmei Pustiei, soluția enigmei dorurilor tainice ale sufletului. Iubiți și dumneavoastră, prietene, și mă veți înțelege...
Și monahul Hrisostom s-a ridicat, s-a apropiat de teolog și, bătându-l ușor pe umeri, a continuat:
– Câte lucruri de prisos am spus astăzi, frate! Adevărul creștin e atât de simplu, încât dacă sufletele noastre ar rămâne curate și simple, nu ar avea nevoie de atâtea cuvinte, de atâta povară de cunoștințe zadarnice. Dar, fiindcă natura noastră s-a stricat din cauza neascultării în Eden, am devenit ființe complexe și riscăm să nu ne mai înțelegem. Este un fapt tragic că rar doi frați gândesc la fel. Dar, slavă Domnului, El S-a întrupat ca să readucă pe om „la vrednicia dintâi”. Cu dragostea lui Hristos s-ar soluționa toate nedumeririle dumneavoastră, fiindcă toate problemele dintre oameni se reduc la inima omenească. „Mintea noastră este ca un mercenar ce slujește sub tot felul de pretexte dispozițiilor inimii”. „Nu se culeg stafide din spini”, prietene. Cine are o inimă stricată nu poate avea idei sfinte. Presupun că nu veți avea nici o obiecție la acestea, deoarece ca teolog veți fi cunoscând elementele de bază ale învățăturii creștine.
(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Volumul I – Monahismul aghioritic, traducere de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 115-117)