Unii oameni așteaptă Pacea de la cutare sistem politic, de la vreun genial conducător de popoare.

Iubind pe cineva nu faci doar o simplă faptă bună față de el, ci îl ajuți să fie mai bun, semeni sămânța virtuții în el.

Deoarece „inima” este apăsată, aceasta creează plânsul, starea de întristare pentru păcate.

Ne-simțirea este trândăvia și moartea tuturor mișcărilor și dispozițiilor sufletești, pe care le cuprinde firea noastră rațională.

Mintea care se unește cu Dumnezeu și rămâne în El cu rugăciune și dragoste se face înțeleaptă, bună și puternică, iubitoare de oameni, milostivă și mărinimoasă.

Flecăreala este simptomul lipsei de modestie.

În acest stadiu al mândriei, păcatul nu-l chinuie, ci de­vine pentru el o deprindere. Starea lui sufletească este mohorâtă, lipsită de orice lumină, singurătatea lui e deplină – dar totodată are convingerea sinceră de corectitudinea căii sale și sentimentul deplinei siguranțe, în timp ce aripi negre îl poartă repede spre pierzare.

În stadiul acesta, dispoziția celui mândru se strică. În agresivitatea sa, el întâmpină, bineînțe­les, rezistență; apar irascibilitatea, încăpățânarea, arțagul; este convins că nimeni nu-l înțelege, nici măcar duhovnicul.

Omul simte înăuntrul său îndemnul de a săvârși ceva bun ca pe un glas venit din Cer. Există însă și glasul eului nostru. Cunosc și eu acest glas. Dar glasul pe care trebuie să-l aud nu este cel al egoismului meu, nu e glasul care vine din firea mea omenească, de lut, ci e glasul pe care-l aștept de Sus.

Îți pot spune, de pildă: „peste puțin vom ajunge la mănăstire”, iar noi să mai întârziem o zi. Îți pot spune „ne vom întoarce înapoi să aflăm drumul”. Totdeauna va trebui să dai același răspuns. Niciodată să nu spui „nu”, niciodată „de ce”, niciodată „mă îndoiesc”. Totdeauna să se audă un singur răspuns: „Să fie binecuvântat!”.