Ați spus că atunci când nu-L mai trăiești pe Dum­nezeu, să crezi că totuși L-ai simțit odată. Ce faci atunci când nu vrei să crezi?

Maică, eu nu știu ce înseamnă să nu mai vrei să crezi! A, dacă nu vrei să crezi, asta înțeleg. Să nu crezi. Dar, dacă ai crezut și dacă L-ai simțit odată este imposibil să nu mai crezi. Dacă se întâmplă asta înseamnă că n-ai cre­zut în Dumnezeu. Cei care se supără pe Dumnezeu se supără pe un idol pe care și l-au făcut. E ca Ion care se supără pe Ioana, că nu mai e ca-n prima zi. Ioana nu mai e, că nici n-a fost. A fost doar o imagine din mintea lui! Așa e și cu dumnezeul ăsta. Dacă te-ai supărat pe el, să știi că nu e un dumnezeu, e un gărgăune pe care ți l-ai făcut în cap și-i zici dumnezeu. Eu nu pot să înțeleg omul care L-a cunoscut pe Dumnezeu și se poate lepăda de El. Ferească Dumnezeu să pot să înțeleg așa ceva, dar cred că se poate lepăda de Dumnezeu cel care nu L-a cunoscut, ci doar și-a proiectat toanele, dorințele, pe un dumnezeu ima­ginar, dator să ne slujească aceste dorințe...

Dacă nu vrei să crezi, nu crede! Dar asumă-ți respon­sabilitatea vieții pe care o vei duce. Vei avea necazuri care vor fi provocate doar de tine și care vor avea scopul de a te trezi. În adâncul tău există chipul lui Dumnezeu și sufletul tău, care strigă: „vreau Acasă, vreau la Tatăl meu Ceresc, vreau la Bucurie”. Și tu zici: „ba nu, stai acolo, că eu vreau la discotecă, vreau cu Ionel, vreau să fumez, vreau să beau”. Aici e conflictul: ego-ul nostru, la supra­față, vrea ceva, eul nostru adevărat, sinele nostru, în care a intrat fiul risipitor, când „și-a venit în sine”, tânjește după Dumnezeu.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 101-102)