Cuvântul „iartă-mă” să nu pornească de pe buze, ci din inimă. Altfel, nu facem nimic.

Această întristare, care zdrobește inima și de multe ori stoarce lacrimi fierbinți, este socotită ca cea dintâi jetfă pe care o aduce omul pentru păcatele sale.

Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă învățătură a Vameșului și a Fariseului, care ne învață smerenia.

Oare pentru ce slobozește Dumnezeu să ridice ispite asupra noastră? Pentru ca să se rușineze diavolul atunci când este biruit și noi să ne încununăm și să primim răsplata veșnică!

Durerea sufletului exprimată prin lacrimi simbolizează sângele care curge din rănile sufletului, răni produse de loviturile păcatului. Aici lacrimile sunt necesare ca apa pentru botez. Nu s-a întâmplat, nici nu se va întâmpla ca Dumnezeu să ierte vreun păcat fără o adevărată pocăință.

Dacă simți că ai făcut rău cuiva, nu e destul numai să-ți recunoști vina în sufletul și în conștiința ta și să-ți pară rău, ci trebuie să mergi la el și să-ți recunoști greșeala, să-ți ceri iertare, cu promisiunea că în viitor n-o să-l mai superi, ci te vei comporta ca un adevărat frate, căutând să-l bucuri.

Dacă am acceptat să fim ucenici, atunci trebuie să respectăm regulile. Amintiți-vă de corabia lui Noe; cei care au acceptat să intre au respectat niște reguli.

Hristos a zis: „Umblați cât aveți lumină, ca să fiți fiii luminii”, de aceea viața noastră de zi cu zi trebuie să fie cu atenție dusă, nu oricum.

Încercând să credem că de azi înainte vom fi recunoscători, să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dea această putere, să zicem și „Doamne, Îți mulțumesc!”, nu numai „Doamne, dă-mi!”.

Ceea ce trebuie să urmărim este străduința de bună voie: să te pui pe post, să te pui pe priveghere, să te pui pe rugăciune și să trăiești în numele Domnului. Să se simtă prezența ta oriunde ești.