Nu pierdeți din vedere amănuntul, dar nici nu vă pierdeți în amănunte. Nu pierdeți amănuntul care vă poate crește. De păcatul care este mai aproape de voi, de acela să vă feriți!

Pe nicio mamă nu o poți învinui că nu ți-a dat destul. Ți-a dat tot că a stat la dispoziția ta. Ți-a dat și sângele. Nu poți să o învinuiești că nu ți-a dat. Dar pe Dumnezeu care a creat și sângele și laptele și pe mamă, și pe fiu...

Dacă voim deci să aflăm și să cunoaștem adevărul fără amăgire, să căutăm să avem numai lucrarea din inimă cu totul fără chip și fără formă și să nu oglindim în noi, prin nălucire, nicio formă și niciun chip socotite ale sfinților, nici să privim lumini.

Moleșindu-se trupul, se moleșește împreună cu el și sufletul.

Trebuie să ascultăm de cei ce cunosc ostenelile virtuții lucrătoare și așa să purcedem la faptă.

Începutul înțelepciunii este frica lui Dumnezeu, și frica lui Dumnezeu este dulce, deși poate să meargă până la groază. Și, să știți, cum o descria Părintele nostru Sofronie, că e dătătoare de viață, nu este covârșitoare, zdrobitoare, cum este teroarea și frica. Este dătătoare de viață, și o simți ca pe un dar prețios, pe care instinctiv nu vrei să-l pierzi.

Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufletește, să fii convins că este un alt eu.

Tot îndemnul dat de Hristos este cu neputință omului a-l împlini. Mântuirea nu este cu pu­tință omului, dar „ce este cu neputință la om, este cu putință la Dumnezeu”.

Dacă chemăm necontenit Numele lui Hristos, harul se adună în inima noastră și când acest har atinge o anume măsură, atunci inima, în chip firesc se lărgește și cuprinde cerul și pământul.

Alegerea trebuie să o facem după ce, mai înainte, ne-am rugat mult Domnului. Și Dumnezeu ne va înștiința inima cu harul Său, atunci când ne vom întâlni duhovnicul.