Lupta duhovnicească nu este nici rapidă și nici ușoară, ci necesită o viață de hotărâre și luare-aminte zilnică. Deoarece țelul vieții duhovnicești este plinătatea în Hristos, este obligatoriu să ne împotrivim tulburărilor și ispitelor.

Cu cât ești mai în suferință și în greutăți și ești mai „disperat” după Dumnezeu, cu atât mai mult El îți vine în ajutor și îți arată calea de ieșire.

Vrem binecuvântarea lui Dumnezeu, vrem pacea lui Dumnezeu, vrem cununile mântuirii, vrem Raiul, îi cinstim pe sfinți și pe mucenici, dar nu vrem pătimirea celor rele.

Și mintea omului înainte de păcat era atât de luminată și înțelegătoare încât Dumnezeu l-a pus pe om să dea denumire la toate viețuitoarele făcute de El. Dar cum a știut omul să le dea nume?

Duhovnicul, cu luminarea Duhului Sfânt care cercetează adâncurile inimii, discerne patimile, și cel ce se spovedește este pus față în față cu sinele său real și recunoaște boala acestuia, fără să fie traumatizat, fără să deznădăjduiască și fără încercarea de a se autojustifica.

Când rostim rugăciunea, gândul fuge, se depărtează și dispare. Fiecare să intre în chilia lui și să-L vadă pe Domnul Cel înviat. Niciodată cu gânduri în chilie.

Oricât de urât s-ar purta oamenii cu noi, oricât ne-ar nedreptăți, oricât de mult am suferi, noi trebuie să fim atenți la sufletele noastre. Mai bine tăcere și rugăciune. Să fim deasupra acestor răutăți prin bunătate, prin compătimire, prin iubire.

Cuvântul „iartă-mă” să nu pornească de pe buze, ci din inimă. Altfel, nu facem nimic.

Această întristare, care zdrobește inima și de multe ori stoarce lacrimi fierbinți, este socotită ca cea dintâi jetfă pe care o aduce omul pentru păcatele sale.

Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă învățătură a Vameșului și a Fariseului, care ne învață smerenia.