Tânărul Pimen s-a dus înapoi la Avva și l-a întrebat: „Ce e asta, că spui mie una și celuilalt Părinte, altceva?”. Duhovnicul i-a răspuns: „Pimen, fiule, mi-ai spus să-ți vorbesc ca sufletului meu; ca sufletului meu ți-am vorbit. Eu ți-am vorbit ce fac eu!”.

„Doamne, iată o piatră care sunt eu; fă din mine ce știi Tu.”

Chemarea lui Dumnezeu se primește prin rugăciu­ne, în clipa când simți această chemare, trebuie conti­nuată rugăciunea până când devine clară, până când o confirmă într-un fel.

Omul care se află în supărare arată că nu înțelege bine întâmplările pe care le trăiește sau prin care trece și nu știe să vadă degetul și iubirea și înțelepciunea cea de multe feluri ale lui Dumnezeu în viața lui de zi cu zi.

Când rugăciunea e făcută cu smerenie și se însoțește de lucrarea trezviei, ea adună mintea în inimă, rodind înlăuntrul ei simțirea minunată și mai presus de fire a prezenței iubitului său Dumnezeu.

Când venim pregătiți la Liturghie și aducem cu noi un mic dar – acel mic dar pe care l-am dobândit pregătindu-ne – acesta ne va uni cu trupul lui Hristos și ne va face părtași darurilor celorlalte mădulare ale lui Hristos.

De aici trebuie să-și înceapă lucrarea cel ce voiește să se pocăiască: să-și mărturisească păcătoșenia, să ia asupră-și păcatul, smerindu-se și osândindu-se pe sine.

Vedeți că durerea, asceza, strădania în osteneala duhovnicească, dispoziția lăuntrică de a ședea înaintea lui Dumnezeu, pe cât putem mai cu seamă noaptea, sunt antidotul morții și mijlocul de a dobândi iubirea lui Iisus. Pentru că omul se aprinde prin asceză și prin durere și se umple de o altă putere, de o altă tărie, de un alt cuget, de cugetul Sfântului Duh.

Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru cele pe care nu le înțelegem, dar în mijlocul cărora trăim. Înțelegi cum îți bate inima?

Spuneți rugăciunea; aceasta sfințeste gura, sfințește aerul, sfințeste locul în care a fost rostită.