Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil strașnic, un spirit dur și mărunt, un aprig ținător de minte al răului. Întocmai ca tatăl din Parabola fiului risipitor, e la orice oră din noapte și din zi dispus să ne primească, să ierte, să uite și, prin urmare, să Se bucure și să Se veselească.

E ceva extraordinar și mie îmi place să observ un lucru care nu prea îl observă mulți: când s-a întors fiul și s-a întâlnit cu tatăl și a zis: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” și nu a mai zis celelalte, nu a zis tatăl său: zi de vreo sută de ori, că apoi te iert.

Această rugăciune a aprins sufletele tuturor sfinților, a dat tărie tuturor creștinilor, a luminat viața strămoșilor, a mângâiat suferințele asupriților, a fost temelia vieții oamenilor desăvârșiți.

Când ești mâhnit, când ești necăjit, când ai ispite, nu te tulbura. Du-te la fratele tău și intră în vorbă cu el: „Ce faci, frate?”. Fără să-i spui că ai venit fiindcă ești tare neliniștit. Discută banalități. Tristețea se poate risipi și primești putere din puterea lui. 

Un om care-L are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară, ci dimpotrivă, îl face fericit.

Deschizându-și aripile rugăciunii, ies din deșertăciunile veacului acestuia, se înalță deasupra tuturor ticăloșiilor lumești și se suie, înălțându-se pe scara cerească a virtuților creștinești, sus, sus, în slăvile cerești, unde lumea, cu deșertăciunile și cursele ei, nu-i mai poate ajunge, nici stânjeni.

De vom sta astfel la rugăciune, vom face închinare îngerească, pe care o fac ei neîncetat în ceruri.

Lipsește cusătura, adică viața rugăciunii, lipsește apropierea și unirea cu Dumnezeu. Astfel, adeseori observăm cu adâncă durere că rugăciunile celor mai mulți dintre noi, creștinii, sunt ca un ac ce coase fără ață, care aleargă înainte în zadar, ca o cusătură de formă, nefolositoare.

Când gratiile ne curmau crezul
Că lumea-n suferință se va regăsi,
Simțeam miros de pâine caldă; miezul
Pe care dragostea de mamă îl dospi.

Trebuie să te smerești pe tine; trebuie să fii într-o stare în care să dorești adevărul lui Dumnezeu și să nu umbli după „experiențe”.