Nu le trebuie potrivnicilor pustiire mai mare în lucrările lor, decât răbdarea cu dragoste a necazurilor, căci ea arde datoriile noastre și toată strădania lor.

Prin răbdarea multor neștiuți de oameni, atotputernicia și dreptatea lui Dumnezeu, sfărâmă mereu porțile iadului, cu puterea Bisericii văzute și nevăzute.

Lepădarea de sine nu se realizează dintr-o dată sau o dată pentru totdeauna, ci trebuie timp și răbdare. Timp pentru deprindere și răbdare pentru greutatea ei.

Răbdare trebuie să avem mai întâi cu noi înșine, ca să nu cădem în întristare, apoi trebuie să aibă și alții răbdare cu noi, până deprindem desăvârșit lepădarea de sine. Dacă învățăm practic lepădarea de sine și sporește dragostea în inima noastră, răbdarea încetează de a mai avea înfățișarea negativă de necaz și se schimbă în bucurie, cu toată întristarea mea sunt covârșit de bucurie. Răbdarea mai este și nevoință, adică pedepsirea de bună voie a firii cu tot felul de osteneli.

La începători, deprinderea răbdării începe cu ocara. Începutul trebuie întărit cu răbdarea, pentru că în lupta cu mândria și cu slava deșartă, acestea au obiceiul să-l arunce în deznădejde ca să părăsească lupta. Cine rabdă (îndreptarea) până la sfârșit, se va mântui (Matei 10, 22). Răbdarea este o condiție a mântuirii, cu condiția ca să nu fie pentru vinovății, ci pentru „vinovăția” de a fi creștin.

(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 143)