Suntem ființe mici, dar putem ajunge să fim foarte buni ori foarte răi – totul ține de gândurile și voile noastre.

Aici ne putem schimba, dacă ne pocăim de toate faptele rele, de gândurile rele – dar, din clipa trecerii la cele veșnice, sufletul nu se mai poate îndreptăți a se ruga pentru sine.

Cineva umblă prin viața mea
delicat și smerit ca însăși suflarea
așteptând să-L simt să-L aud să-L văd...

În el culminează gingășia, sensibilitatea, transparența și ele se asociază curăției, atenției generoase față de oameni, disponibilității prin care el participă cu toată ființa sa la problemele și necazurile lor.

Fără doar și poate, acesta este un Semn pe care noi l-am primit de două mii de ani, un Semn prin care primim bucuria izbăvirii și care se numește Cruce.

O altă caracteristică a monahismului românesc este accentul deosebit pus pe latura practică a vieții duhovnicești.

Cine nu este păcătos? Suntem plini de păcate, de greșeli, unele mai vădite, altele mai puțin vădite, încât poate nu ni le cunoaștem nici noi; uneori mai ascunse, alteori mai puțin ascunse.

După convertire păcătosul nu renunță la preocupările sale de dinainte și la vechiul său mod de viață, atunci acestea îl readuc cu ușurință la cele vechi. Trebuie reclădit totul și noile rânduieli trebuie introduse pretutindeni.

Viețile Sfinților ne arată că acești oameni s-au născut cu o inimă atât de curată și cu o minte atât de nepătimașă, încât ei erau conduși de Duhul Sfânt așa cum e condusă o corabie cu pânze de un vânt pricinic.

Această nevoie de muzică permanentă descoperă incapacitatea omului modern de a se bucura de liniște, de a o înțelege nu ca pe ceva negativ, ca pe o simplă absență, ci tocmai ca pe o prezență și ca pe o condiție pentru orice prezență reală.