Lipsește cusătura, adică viața rugăciunii, lipsește apropierea și unirea cu Dumnezeu. Astfel, adeseori observăm cu adâncă durere că rugăciunile celor mai mulți dintre noi, creștinii, sunt ca un ac ce coase fără ață, care aleargă înainte în zadar, ca o cusătură de formă, nefolositoare.

Când gratiile ne curmau crezul
Că lumea-n suferință se va regăsi,
Simțeam miros de pâine caldă; miezul
Pe care dragostea de mamă îl dospi.

Trebuie să te smerești pe tine; trebuie să fii într-o stare în care să dorești adevărul lui Dumnezeu și să nu umbli după „experiențe”.

Lupta duhovnicească nu este nici rapidă și nici ușoară, ci necesită o viață de hotărâre și luare-aminte zilnică. Deoarece țelul vieții duhovnicești este plinătatea în Hristos, este obligatoriu să ne împotrivim tulburărilor și ispitelor.

Cu cât ești mai în suferință și în greutăți și ești mai „disperat” după Dumnezeu, cu atât mai mult El îți vine în ajutor și îți arată calea de ieșire.

Vrem binecuvântarea lui Dumnezeu, vrem pacea lui Dumnezeu, vrem cununile mântuirii, vrem Raiul, îi cinstim pe sfinți și pe mucenici, dar nu vrem pătimirea celor rele.

Și mintea omului înainte de păcat era atât de luminată și înțelegătoare încât Dumnezeu l-a pus pe om să dea denumire la toate viețuitoarele făcute de El. Dar cum a știut omul să le dea nume?

Duhovnicul, cu luminarea Duhului Sfânt care cercetează adâncurile inimii, discerne patimile, și cel ce se spovedește este pus față în față cu sinele său real și recunoaște boala acestuia, fără să fie traumatizat, fără să deznădăjduiască și fără încercarea de a se autojustifica.

Când rostim rugăciunea, gândul fuge, se depărtează și dispare. Fiecare să intre în chilia lui și să-L vadă pe Domnul Cel înviat. Niciodată cu gânduri în chilie.

Oricât de urât s-ar purta oamenii cu noi, oricât ne-ar nedreptăți, oricât de mult am suferi, noi trebuie să fim atenți la sufletele noastre. Mai bine tăcere și rugăciune. Să fim deasupra acestor răutăți prin bunătate, prin compătimire, prin iubire.