De unde oare atâta perversiune în fiii lui Dumnezeu? De la acea făgăduință demonică, șoptită omului: „Tu vei fi (ca) Dumnezeu!” și pe care omul a crezut-o, nebăgând de seamă cine i-o spune.

Cum observăm că există și funcționează conștiința și n-o putem tăgădui deși n-o putem vedea, așa nu putem tăgădui un legiuitor suprem pe care Îl numim Dumnezeu. Glasul conștiinței poate fi înăbușit, dar ea nu poate fi nimicită.

Prin bunătatea îndreptată spre semenul nostru îl putem ajuta să iasă dintr-un impas, îi putem trezi încrederea în forțele proprii, putem salva de la pieire oameni stăpâniți de slăbiciuni.

Tot ce privim și vedem desfășurându-se în sânul naturii înconjurătoare ne spune că există Dumnezeu.

Când Adam a fost zidit de Dumnezeu, se afla în starea de luminare a minții. Dar, după cădere, a ajuns pradă feluritelor patimi. Deci acum avem nevoie de dreapta credință spre a ajunge la credința din vedere, adică luminarea minții.

În predania patristică teologii sunt cei care Îl văd pe Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că izbăvirea de durere și plăcere este semnul că omul a trecut de treapta curățirii; semnul că a ajuns la treapta luminării de Dumnezeu, îndeosebi cei care urmează întreaga rânduială a Bisericii și ajung la credința desăvârșită – luminarea minții.

Nu murim niciodată. Trăim de două ori: o existență mică, terestră, limitată, după care închidem ochii trupului și trăim celălalt mod de existență, viața sufletului.

Ce pașnică și fericită este toată ființa unui copil al lui Dumnezeu, care iubește cuvântul lui Dumnezeu, care face voia lui Dumnezeu și care, cu toată smerenia și grija, se silește totdeauna să calce pe urmele lui Hristos și ale sfinților Săi!

Dar pe când față de oameni adeseori ne împlinim datoriile cinstit ‒ din pricina fricii, sau rușinii, sau respectului ‒, față de Dumnezeu niciuna din aceste însușiri nu ne face în stare să întoarcem, la timp și cu dreptate, ceea ce datorăm, și asta pentru că oamenii ne pot trage îndată la răspundere, dar Dumnezeu nu ne trage îndată.