Gelozia există pentru că, în loc să ne vedem de treaba noastră, ne uităm mereu la ceilalți și la toate detaliile.

Când și noi cu credință și răbdare stăruim în rugăciune, simțim pe Iubitorul de oameni că stă plin de dragoste lângă noi, ca un părinte iubitor, și ia întunericul de deasupra noastră și ne dă lumina Lui și ne umple de viață, fiindcă „întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4).

Cine își dă seama de orbirea sa duhovnicească încetează a mai nădăjdui în sine și în dreptatea sa și, asemenea Prorocului David, strigă: „Doamne! Deschide ochii mei și voi pricepe minunile din legea Ta” (Psalmul 118, 18).

Dacă orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, lumina lui, orbul sufletesc nu-L vede pe Soarele dreptății și Părintele luminilor, cu strălucirea harului Său.

Fiecare creștin trebuie să fie un ostaș al lui Hristos, Dumnezeul nostru, ostaș care luptă neîncetat cu păcatul, care caută să dobândească bucuria aflării Duhului Sfânt aici, pe pământ.

Este foarte important nu numai să nu ne lăsăm biruiți de răul acestei lumi, dar și nici să nu ne mirăm de el. Atitudinea creștină față de lume trebuie să fie, după cum ne învață Sfântul Maxim Mărturisitorul, „nu simțitoare, nu nesimțitoare, ci compătimitoare”.

Respectarea anumitor principii morale constituie una din formele de mărturisire a credinței creștine în lume. De cele mai multe ori, în dorința de a le respecta, ne ciocnim de batjocurile și glumele celor din jur.

Cel ce luptă împotriva patimilor nu trebuie să ucidă împreună cu patimile și puterea naturală, ci să biruiască numai pe cele care sunt contrare firii.

De șapte ori a căzut firea noastră, pe aceasta Domnul, fiind mișcat din negrăita Lui iubire de oameni, a ridicat-o unind întreaga fire cu Sine Însuși după ipostas.

Dragostea întotdeauna dăruiește și îi miluiește pe toți cei care trăiesc în necazuri și lipsuri, după cum este scris: „Toată ziua dreptul miluiește și împrumută și seminția lui binecuvântată va fi” (Psalmul 36, 26).