Acest „fără de păcat” va da putința Duhului Sfânt să vină în noi și să ne descopere toată cunoașterea lui Dumnezeu precum este.

Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugăciunea este cea mai bună și nu în ultimă instanță este singurul mijloc autentic în acest scop.

În spiritualitatea ortodoxă, totul e dătător de bucurie. Nașterea este bucurie, căci lumea este frumoasă și Stăpânul ei este Dumnezeu; viața e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Viețuirea, și în mijlocul lumii și în pustiu, duce la bucurie.

Ca oameni ne apărăm, nu ne expunem. Numai dragostea ne face să ne expunem, pentru că ea crede în minuni. Sau nu-i pasă de consecințe. Dragostea se răspândește prin ea însăși. Cine poate înțelege aceasta a ajuns la dragoste.

Numai în caz de ucidere se trimite în judecată? Numai această ucidere trebuie pedepsită? Atâția răufăcători care ucid pe încetul, cu cuvântul, cu pâra, cu mânia, trebuie lăsați în pace, pentru că n-au ajuns la a ucide în înțelesul concret?

Pocăința este o luptă prin care surprindem cele mai mici amănunte impure din noi.

„Dreapta socoteală”, atât de lăudată în scrierile duhovnicești răsăritene, vine și ea dintr-o îndelungată experiență a vieții de comunitate, de împreună-sfătuire cu alții.

Din Hristos cresc virtuțile noastre. Dar El Însuși se arată crescând cu noi, împărtășindu-ne numai atâta putere pentru ele, câtă suntem în stare să folosim.

Rugăciunea și răbdarea necazurilor sunt cea mai la îndemână cale de apropiere de Dumnezeu.

Bolile și suferințele ce le însoțesc constituie în parte crucea mântuirii noastre, trepte ale Golgotei noastre personale, ale nevoinței prin care trebuie să trecem pentru a putea intra în Împărăția lui Dumnezeu.