Dragostea dumnezeiască nu este egoistă, ci atotcuprinzătoare – pe toți îi iartă și de toți se bucură.

Se cuvine să cădem către El din inimă, și ne va da putere să biruim totul cu pace, căci în viața aceasta se cuvine să ne ridicăm mai presus de toate lucrurile mărunte care tulbură pacea lăuntrică.

Rostul Creștinilor este să curățească atmosfera în lume și să lărgească Împărăția lui Dumnezeu. Cel ce poartă în lăuntrul său Împărăția lui Dumnezeu, acela o va împărtăși în chip nevăzut și celorlalți.

„Fii mereu cu băgare de seamă la propriile-ți greșeli, nu judeca pe nimeni, stru­nește-ți limba și nu răspunde răului cu rău – aceasta este adevărata smerenie!”

În absența unui generozității sufletești, rămân a se înstăpâni răzbunarea și revanșa, astfel încât astăzi peste tot bântuie războaie și tulburări în sânul aceluiași popor. În acest tip de război, cu totul special, omorându-i pe alții, te ucizi pe tine însuți, și rănindu-i pe ceilalți, îți aduci vătămare și ție.

Trebuie să acceptăm toate situațiile cu care ne confruntăm și să nu mai dăm mereu vina pe ceilalți. Să ne mărturisim înfrângerea și să fim atenți la felul în care ne exprimăm.

Suntem datori, măcar să încercăm și calea crucii, a lepădării de sine. Cealaltă cale nu este nevoie să o încercăm pentru că mergem pe ea de când ne naștem. O cunoaștem, îi cunoaștem și efectele.

Cine este obsedat de dreptate nu poate ierta, pentru că nici nu poate iubi. Acela percepe viața la schimb, mercantil: așteaptă mereu să primească atât cât dă.

Odată ce duhovnicul ți-a zis „Dumnezeu să te ierte!”, ceea ce a fost scris în catastifurile satanei s-a șters. De-acuma ești dator ca să nu mai faci păcate.

Și, dacă te-ai dus cu smerita cugetare în sufletul tău, să știi că atunci se pogoară harul Sfântului Duh spre mintea duhovnicului și o să spună așa niște cuvinte că și el o să se mire de unde i-a dat Dumnezeu mintea aceea, ca să te sfătuiască pentru salvarea sufletului tău.