Ne spun Sfinții Evangheliști că Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebi, adică în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage.

În urma numeroaselor lacrimi de pocăință vărsate întru întristarea inimii, rugăciunea îi devine neîncetată.

Cuviosul Nichita Stithatul spune că invidioșii „sunt roși de gelozie împotriva celor care au harul duhului prin înțelepciunea și cunoașterea lui Dumnezeu”.

Dacă deci știi că mila este mai mare decât jertfa, apleacă-ți inima ta spre milă. Căci sub masca liniștii se poate ajunge la mândrie, până ce omul nu s-a câștigat pe sine însuși, adică până ce n-a ajuns fără prihană. Căci abia atunci se naște în om liniștea: când a purtat crucea.

Părintele Porfirie spune că aceste gânduri care ne vin în minte în timpul rugăciunii sunt ca niște avioane. Întâi le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot fără insistență puternică, apoi zgomotul crește, și crește, și crește, și când ajung deasupra capului tău te copleșesc cu vuietul lor și apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversație cu aceste gânduri, ele fac din inima ta aeroport.

Nu a ierta este greu, ci a obține iertarea. Și nu printr-o frază stearpă și erodată de uzura convențională, ci printr-o adâncă implicare a sufletului.

Dumnezeu va rândui cumva, va fi o trezire spirituală, va fi o întoarcere la credință.

Dumnezeiescul dor să ardă în voi ca, pe de o parte, să ardă pofta trupească cea veche, și pe de alta, să lumineze, să aprindă în voi dumnezeiescul dor de a lua chip în voi Hristos.

Sfântul Isaac Sirul spune: „Când arunci o mână de nisip în mare se risipește și dispa­re, nu deranjează marea câtuși de pu­țin. La fel și păcatele tale, când cad în oceanul nemărginit al milostivirii lui Dumnezeu, dispar îndată”.

Trandafirul nu-l aruncăm la gunoi, ci-l păstrăm în mâini, cu bucurie, pentru că nu ne legăm de țepi, ci de floarea și de mirosul lui plăcut.