Din nefericire, oamenii ne tulbură cu patimile lor: cei nervoși cu nervii lor, cei vorbăreți cu limbuția lor, cei invidioși cu relele lor, depravații cu provocările lor trupești etc. Patimile lor stârnesc patimile noastre. Și patimile noastre, odată stârnite, îndepărtează liniștea.

Cum va putea să uite păcătosul care nădăjduiește în mila lui Dumnezeu atitudinea Domnului Iisus Hristos înaintea acelei femei pe care o prinseseră în adulter?

Mai presus de asta se cuvine să plângi pentru păcatul tău și să ceri ajutor, ca să nu mai cazi iarăși.

Bețivul, desfrânatul, mândrul pot să se facă vrednici de mila lui Dumnezeu. Dar cine nu iartă și cine nu cere iertare, silindu-se cât mai mult, nu poate să se împace cu conștiința sa.

Te-a atacat dracul într-un fel, te-a apăsat? Zi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”, că el fuge de puterea numelui lui Hristos Dumnezeu.

Inima trebuie să fie flexibilă continuu, nu piatră! Inimă caldă, fierbinte. Nu permiteți gândurilor rele să vă cuprindă. Dacă vin, goniți-le cu rugăciunea, fără meditații prea multe la rugăciune.

Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogăție nu știi ce să faci și o risipești.

Nu încape așadar dubiu că n-au crezut toți, nu doar Toma. N-au crezut pentru că nici nu era de crezut! Într-atâta trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea și înfrângerea lui Iisus drept definitive și ireversibile. Făgăduințele învățătorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgeli ale cugetului!

Dumnezeu nu face apel la minune pentru a ne convinge pe noi decât în cazuri speciale, ci ne cheamă într-un fel mistic pe fiecare. Adică se face o lumină în inima noastră, simțim o înțelegere, simțim o chemare și spunem: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Zicând „Domnul meu și Dumnezeul meu”, Toma exprimă și relația afectivă, de iubire: „Ești al meu, Doamne!”. Toma găsește fundamentul suprem al existenței sale.