Mărturisirea credinței ‒ neprețuită, asemenea vieții
Astăzi, cei mai mulți vor ca alții să scoată șarpele din gaură. În regulă, nu-l scot ei, dar cel puțin să spună; „Luați aminte! S-ar putea să fie vreun șarpe acolo”, încât celălalt să-și facă probleme. Dar nici aceasta nu fac. Dacă am fi fost noi în vremea Mucenicilor, cu raționalismul pe care îl avem, am fi spus: „De Dumnezeu mă lepăd numai la exterior, nu-L lepăd din lăuntrul meu, pentru că în felul acesta îmi vor da cutare funcție și voi ajuta și vreun sărac”. Atunci numai tămâie de-ar fi aruncat în focul idolilor, iar Biserica nu-i împărtășea. Cel care făcea aceasta era după aceea în rândul celor „ce plâng” (cei ce plâng stăteau la ușile bisericii, în afara pridvorului și rugau pe cei credincioși, care intrau, să se roage Domnului pentru ei). Cei care se lepădau de Hristos trebuiau să-și ispășească păcatul prin mucenicie. Sau în vremea luptei împotriva Sfintelor Icoane, li se spunea să ardă sau să arunce icoanele, dar ei preferau să primească mucenicia, decât să le arunce. Noi, însă, dacă ne-ar fi poruncit să aruncăm o icoană, am fi spus: „S-o aruncăm pe aceasta, căci este a Renașterii. Voi face mai târziu una bizantină”.
‒ Părinte, pe creștinii în ascuns cum îi primește Biserica? Nu s-au lepădat de Hristos?
‒ Adevărații creștini în ascuns nu se leapădă de Hristos. De pildă, din cele 27 de sate care aparțineau eparhiei Farasei Capadociei, unii au fugit în locuri depărtate atunci când le-au ars turcii. Acolo, ceilalți nu știau că sunt creștini, ci credeau că sunt musulmani. Nici nu s-a ivit vreo situație ca unii dintre ei să întrebe: „Ești creștin?” ca să spună „Da, sunt creștin”, sau „Nu, sunt musulman”. Aceștia sunt creștinii în ascuns. Dar din clipa în care îl vor prinde pe unul și-i vor spune: „Am aflat că ești creștin”, acesta va spune „Da, sunt creștin”; nu va spune că este musulman. Și în primele veacuri ale creștinismului au existat creștini care se botezau în ascuns, iar ceilalți aveau impresia că nu sunt creștini. Însă atunci când nevoia o cerea, mărturiseau. Sfântul Sebastian, de pildă, care a fost general, se botezase creștin, dar credeau că este închinător la idoli, în timp ce el era creștin. Ajuta în ascuns foarte mult pe creștini. Dar când și-au dat seama că este creștin, el a mărturisit și a murit mucenic.
Într-un sat turcesc erau mulți creștini în ascuns, iar primarul era preot. Părintele Gheorghe îi spuneau, Hasan îl strigau. Odată s-au dus unii la el și l-au înștiințat că în cutare loc, într-o catacombă, sunt ascunși creștinii. „Mă duc să văd”, le-a spus, „nu vă neliniștiți”, își ia oamenii săi, se duce și-i află pe creștini adunați acolo. înaintează spre Ușile împărătești, ia epitrahilul, și-l pune și face și Vecernia. După aceea le-a spus acelor creștini: „Să luați măsuri de pază”, iar celorlalți, adică turcilor: „N-a fost nimic, au fost doar zvonuri”. Aceștia nu sunt lepădați de credință. Dar din momentul când bănuiesc pe cineva și-i spun: „Ei, pe tine te-am văzut că ți-ai făcut cruce, ești creștin”, iar acela spune: „Nu, eu sunt musulman”, atunci se leapădă de Hristos.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția aII-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 253-255)