Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus, Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri și ne izbăvește de asupririle patimilor.

De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minții, clipă în care vrăjmașul i-a furișat undița iadului pe gât, învăluită meșteșugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici.

„Dumnezeu este îndelung răbdător și mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă” (Naum 1, 3). El așteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăința de bunăvoie sau nu; învățăm din necazurile altora sau așteptăm să ne spargem și noi capul de ele, ca și ei?

Preotul duhovnic urmărește două scopuri principale: să-l facă pe credincios cât mai conștient de gravitatea păcatelor mari care i-au devenit patimi și să-l poată determina să ia hotărârea ca în viitor să nu le mai facă.

Omul, când se roagă, este în dialog direct cu Dumnezeu, Îi mulțumește pentru viață și darurile primite, Îi cere cele de nevoie sau Îl preamărește pentru frumusețea lumii și pentru că ne-a adus mântuirea. Diavolului însă nu-i place această convorbire ca între fiu și Tată, mai ales când omul Îi cere lui Dumnezeu iertare de păcate, atunci el vrea cu orice preț să-l tulbure.

Se spune, pe drept cuvânt, că Dumnezeu e așa de mare încât nu încape în întreaga lume, și tot acest Dumnezeu este așa de mic încât încape într-o inimă curată!

Întristarea pocăinței este întristare duhovnicească: „Hrănind sufletul, ea e împreunată cu bucuria, de aceea, ea face pe om osârduitor și ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul și să rabde toată buna osteneală și zdrobirea, ca una ce e adevărat după Dumnezeu”.

În afară de căderile cele gra­ve, pentru care trebuie o deplină pocăință și spovedanie, omul nu trebuie să se autoanalizeze foarte mult, nici să-și cerceteze gândurile pentru a vedea de unde provin.

Patimile tind să revină la noi, chiar dacă ne-am lepădat de ele. Când nouă ni se pare că ne-am vindecat de ele, ele se năpustesc asupra noastră cu și mai multă putere decât înainte.

Dacă nu-L chemăm pe Mântuitorul Iisus Hristos în ajutorul nostru și dacă nu avem totuși un fir de certitudine duhovnicească în noi că Dumnezeu ne va ajuta, nu putem face nimic.