Trebuie să acceptăm toate situațiile cu care ne confruntăm și să nu mai dăm mereu vina pe ceilalți. Să ne mărturisim înfrângerea și să fim atenți la felul în care ne exprimăm.

Suntem datori, măcar să încercăm și calea crucii, a lepădării de sine. Cealaltă cale nu este nevoie să o încercăm pentru că mergem pe ea de când ne naștem. O cunoaștem, îi cunoaștem și efectele.

Cine este obsedat de dreptate nu poate ierta, pentru că nici nu poate iubi. Acela percepe viața la schimb, mercantil: așteaptă mereu să primească atât cât dă.

Odată ce duhovnicul ți-a zis „Dumnezeu să te ierte!”, ceea ce a fost scris în catastifurile satanei s-a șters. De-acuma ești dator ca să nu mai faci păcate.

Și, dacă te-ai dus cu smerita cugetare în sufletul tău, să știi că atunci se pogoară harul Sfântului Duh spre mintea duhovnicului și o să spună așa niște cuvinte că și el o să se mire de unde i-a dat Dumnezeu mintea aceea, ca să te sfătuiască pentru salvarea sufletului tău.

Pe bărbatul care are egoism nici cei mai intimi prieteni ai lui nu-l iubesc, că e o urâciune să ai egoism.

Ceea ce nu ai face pentru niciun preț din lume ești în stare să faci, fără să aștepți nimic în schimb, când ai o adevărată iubire.

Să spui așa: „Slavă veșnică Ție, Doamne și Mântuitorul nostru! Tu ești comoara mea cea mai scumpă! Sufletul meu este plin de fericire ori de câte ori pot îngenunchea recunoscător și Îți pot strânge cu dragoste picioarele Tale la inima mea”.

Câtă vreme trăiesc părinții tăi, tatăl tău și mama ta, spune-le numele sfânt cu sfințenie. Caută-i cu dragoste, îngrijește-i cu evlavie, ascultă-i cu respect până la moarte și nu disprețui nici fața lor bătrână, nici cuvintele lor poate slabe, nici trecutul lor poate modest.

Se ajunge la o asemenea stare datorită lipsei de Spovedanie la timp, datorită lipsei de credință, datorită lipsei de voință sau datorită unor necazuri pe care omul nu poate să le depășească și nu cere ajutorul Bisericii.