Refugiații libisioți, dar și unii localnici, se obișnuiseră cu purtările lui Iacov, deși nu le puteau da nicio explicație. Un copilaș foarte sărac, de 6-7 ani, umblând cele mai multe luni ale anului desculț, cu hainele găurite, dar întotdeauna curate, exagerat de slab, se distingea cu ușurință de ceilalți copii.

Înalt, serios, cu căpșorul lui totdeauna drept, cu fruntea curată, luminoasă, nu era văzut jucându-se pe drum și nimeni nu l-a văzut vreodată purtându-se necuviincios. La școală, copiii, uneori fără să-și dea seama, alteori din ironie, îl strigau câteodată „bunicule”.

Fratele lui, Gheorghe, și unii care îl știau mai bine, adesea îi spuneau „călugărul”. Mai târziu, începând de la vârsta de 10 ani, mulți îl numeau „părintele Iacov” și câteodată îi sărutau mâna, deși el și-o trăgea.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Tsalikis, Starețul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 39-40)