stire

Ne revoltă, ca și pe fiul cel mare din parabola fiului risipitor, nedreptatea lui Dumnezeu față de cei drepți. Pentru fiul cel cuminte niciodată n-a tăiat tatăl un vițel gras; prietenilor lui nu le-a făcut ospăț și nu le-a dat prilej să bea și să se joace. Toate cele bune numai pentru risipitor.

Am văzut undeva o mişcătoare icoană a acestei milostiviri dumnezeieşti. O casă în mijloc de câmpie şi drumul care trece prin faţa ei pierzându-se la nesfârşit. Sus pe terasa casei, un bătrân cu barba albă, sprijinit în toiag, se apleacă înainte, cu mâna streaşină la ochi, uitându-se în zare. Ce a vrut să spună pictorul cu acest tablou? Zice pilda evanghelică despre fiul risipitor care se întorcea acasă: „Încă departe fiind, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă, şi alergând a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 20).

Când Sfântul Policarp a fost strâns cu uşa la judecată ca să se lepede de Hristos pentru a fi lăsat în viaţă. Sfântul bătrân a răspuns: „Iată, sunt 86 de ani de când slujesc lui Hristos, şi El nu mi-a făcut niciodată altceva decât bine. Cum aş putea să mă lepăd acum de Domnul şi Mântuitorul meu?”.

O lume întreagă se află în întunericul necunoştinţei şi în umbra morţii, flămândă şi însetată de hrana vieţii, rătăcind ca oile fără păstor, hărţuită de puterile duşmănoase ale întunericului, departe de Domnul cel atât de aproape de noi. Călătorim pe calea vieţii şi Hristos este cu noi, dar ochii noştri „sunt ţinuţi”, ca ai celor doi ucenici, care mergeau spre Emaus (Luca 22, 16); vedem pe Domnul pe ţărmul vieţii noastre şi „nu ştim că El este” (Ioan 21, 4).