La biserică trebuie să mergem cu duh pașnic, căci nici rugăciunea nu este primită dacă avem ceva cu cineva sau am supărat pe cineva.

Curăția rugăciunii, căldura ei, lacrimile și celelalte sunt toate daruri dumnezeiești, însă ele sunt date celor smeriți, fiindcă aceștia nu se mai pot semeți cu mintea, ci doar își văd răutatea lor și, asemenea vameșului, strigă către Dumnezeu, rugându-se să primească milă.

Să lăsăm în seama lui Dumnezeu prețuirea faptelor noastre bune, iar noi să cerem de la El: „Dă-mi să văd păcatele mele, nu virtuțile, oricare ar fi acestea”.

Nu te înfricoșa deloc, căci frica vine de la cel viclean, ca să ne dezarmeze și să ne ia robi. Ai nădejde în Cel Care a zis: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi!” (Evrei 13, 5).

Păcatului îi urmează ruşinea, în vreme ce căinţei îi urmează îndrăzneala cea bună. Ai fost atent la ce ţi-am spus? Satana le-a răsturnat şi a dat păcatului îndrăzneală şi căinţei, ruşine.

Sunt mulţi care spun că au fost la liturghie, sau la utrenie, sau la vecernie, şi se amăgesc cu nădejdea că au fost cu adevărat, însă de fapt pe unde rătăcea mintea lor? Ei nu erau decât cu trupul în sfânta biserică.

Dacă cineva n-a conştientizat ce este Taina Spovedaniei, ci crede că mărturisirea este să discute cu duhovnicul nedumeririle lui, sau să-şi spună durerea ca să fie mângâiat, sau că este un fel de întâlnire cu un oarecare psiholog, atunci lucrul nu e clar, deoarece n-a înţeles adevăratul scop şi sensul Tainei.

Mintea nu stă nicio secundă, mereu aleargă. Și-n vise, că vrăjmașul nu doarme și aduce omului vise felurite. Cel rău are mare putere asupra omului care nu se roagă.

O dragoste fără smerenie nu se poate concepe din punct de vedere creștin. Dragostea cea mai mare de Dumnezeu și de oameni are la temelie smerenia.

Postul doar micșorează încordarea poftei, însă nu o îndepărtează pe ea. Ultima (îndepărtarea poftei) este lucrarea lui Dumnezeu. Dar, ca să ne ajute Dumnezeu, trebuie ca și noi înșine să ne ajutăm, rugându-ne și postind.